Categorie: Bloc notes

Raportul de Securitate de la München 2026 avertizează că ordinea globală intră în era „bilei de demolare”

Raportul de Securitate de la München 2026 avertizează că ordinea globală intră în era „bilei de demolare”

De la tensiuni transatlantice la erodarea normelor democratice, noul raport MSC descrie o lume care nu mai vrea să repare sistemul, ci să îl dărâme

Ordinea internațională construită după 1945 nu mai este contestată doar la margini. Ea este lovită frontal, chiar din interiorul clubului care a creat-o. Aceasta este teza dură care deschide Munich Security Report 2026, sintetizată într-o formulă memorabilă: intrăm în era „wrecking-ball politics” – politica „bilei de demolare”.

Nu mai vorbim doar despre reformă, ajustare sau modernizare instituțională. Tot mai mulți actori politici – statali și non-statali – își asumă deschis obiectivul de a distruge reguli, acorduri, instituții și compromisuri considerate până de curând piloni ai stabilității globale.

De la reformă la demolare

Introducerea raportului pleacă de la o schimbare de paradigmă: politica globală nu mai funcționează predominant pe logica îmbunătățirii sistemului, ci pe aceea a dezmembrării lui.

În multe democrații occidentale, încrederea publicului în instituții este în scădere. Alegătorii nu mai cred că sistemul poate fi „reparat din interior”. În acest vid de legitimitate cresc forțele politice care promit rupturi radicale: ieșiri din acorduri, blocarea instituțiilor multilaterale, replieri suveraniste sau renegocieri brute ale regulilor jocului.

Raportul descrie acest climat drept unul în care dezamăgirea devine combustibil geopolitic.

SUA – de la arhitect la contestatar

Unul dintre cele mai sensibile puncte ale introducerii vizează rolul Statelor Unite.

Dacă în ultimele decenii Washingtonul a fost garantul și principalul beneficiar al ordinii liberale, raportul sugerează că astăzi SUA sunt percepute tot mai des ca un actor care vrea să se elibereze de constrângerile acestei arhitecturi: tratate, instituții, angajamente de securitate sau mecanisme comerciale multilaterale.

Nu este vorba neapărat despre retragere totală, ci despre o recalibrare tranzacțională: alianțele și regulile sunt evaluate prin prisma cost-beneficiu imediat, nu a stabilității sistemice pe termen lung.

Această mutație produce neliniște profundă în Europa.

Europa și „înțelegere dureroasă”

Pentru capitalele europene, mesajul raportului este aproape existențial: continentul trebuie să accepte că dependența sa de umbrela strategică americană nu mai poate fi tratată ca o certitudine automată.

Documentul vorbește despre o „înțelegere dureroasă” – necesitatea ca Europa să devină:

  • mai autonomă militar,
  • mai coerentă politic,
  • mai dispusă să apere instituțiile multilaterale,
  • mai capabilă să gestioneze crize de securitate în proximitate.

Contextul care alimentează această presiune include războiul din Ucraina, tensiunile din NATO, fricțiuni comerciale și episoade de retorică politică ce pun sub semnul întrebării solidaritatea transatlantică.

Lumea tranzacțiilor, nu a regulilor
Poate cea mai sumbră ipoteză din introducere este aceea că demolarea ordinii existente nu va produce automat ceva mai bun.

Dimpotrivă, lumea riscă să alunece spre:

  • înțelegeri de tip „deal”, nu acorduri bazate pe norme;
  • interese private, nu bun public global;
  • sfere de influență regionale, nu reguli universale;
  • hegemonii locale, nu guvernanță colectivă.

Cu alte cuvinte, un sistem mai fragmentat, mai imprevizibil și mai puțin protejat de instituții.

Întrebarea nerostită: ce vine după demolare?

Raportul nu oferă un răspuns definitiv, dar ridică întrebarea centrală: dacă actuala ordine este distrusă, cine – și cu ce valori – o va înlocui?

Va fi o lume mai stabilă sau una dominată de competiție brută între blocuri de putere?

Va genera „demolarea” mai multă libertate sau mai multă coerciție?

Concluzie (provizorie)

Munich Security Report 2026 funcționează ca un semnal de alarmă strategic: nu asistăm doar la crize punctuale, ci la o transformare de fond a modului în care actorii globali se raportează la reguli.

Dacă perioada post-Război Rece a fost despre extinderea ordinii liberale, noul deceniu ar putea fi despre contestarea – și posibil dezmembrarea – ei.

Iar întrebarea care planează asupra tuturor capitalelor este simplă și neliniștitoare: cine va reconstrui după ce „bila de demolare” își termină cursa?

Ileana Sonnabend, românca care a „mutat” arta peste Atlantic

Ileana Sonnabend, românca care a „mutat” arta peste Atlantic

Când vorbim despre felul în care Pop Art-ul american a cucerit Europa și despre cum Arte Povera a ajuns să conteze în Statele Unite, apare inevitabil același nume: Ileana Sonnabend.

Născută la București în 1914, Ileana (născută Schapira) a devenit una dintre cele mai influente galeriste ale secolului al XX-lea — un fel de „ambasador” al artei contemporane, care a făcut legătura între două lumi artistice care, la începutul anilor ’60, se priveau cu suspiciune reciprocă.

O galerie la Paris și o idee simplă: „noul” adus în fața publicului potrivit

În 1962, Sonnabend deschide prima galerie la Paris, într-un moment în care Europa încă își negocia raportul cu avangarda postbelică. Miza ei: să prezinte publicului european o generație americană care venea cu o estetică proaspătă, agresiv de modernă – Jasper Johns, Robert Rauschenberg, apoi Warhol, Lichtenstein și alți artiști asociați cu Pop Art.

Nu era doar „import de artă”. Era crearea unei piețe și a unui vocabular cultural: Sonnabend a contribuit decisiv la recunoașterea Pop Art-ului în Europa, prin expoziții și prin intuiția că noile imagini (publicitate, consumerism, mass-media) vor deveni limbajul dominant al epocii.

New York, SoHo și un nou rol: importul artei din Europa în America

După Paris, urmează New York. În 1970–1971, Sonnabend deschide o galerie în New York, pe care apoi o mută în SoHo, înainte ca zona să devină „capitală” globală a artei. Galeria ei a fost una dintre locomotivele transformării SoHo într-un pol internațional al artei contemporane.

Aici se vede adevărata ei specialitate: circulația ideilor. Dacă la Paris „exportase” America, la New York începe să aducă în prim-plan artiști și curente europene: Conceptual Art și, mai ales, Arte Povera – o mișcare italiană care contrazicea glamour-ul Pop Art-ului cu materiale „sărace”, gesturi austere și o critică puternică a societății de consum.

Cu alte cuvinte, Sonnabend a funcționat ca un transformator cultural: a conectat scenele, a riscat cu artiști greu de „vândut” și a convins publicul potrivit (colecționari, muzee, critici) că exact acea dificultate e semnul timpului. MoMA descrie explicit această consecvență: interes pentru „arta nouă solicitantă”, nu pentru formule comode.

De ce a contat atunci

Influența ei se vede în trei direcții majore: în primul rând, Pop Art-ul american a prins rădăcini în Europa prin expunere coerentă și legitimare comercială.

Apoi, Arte Povera și arta conceptuală europeană au fost „traduse” pentru publicul american, într-o perioadă în care SUA dominau piața, dar nu aveau neapărat aceeași deschidere pentru experimentul european.

Și în al treulea rând, dar nu în ultimul, a sprijinit valuri succesive de „nou”: de la minimalism și conceptualism la zone precum Neo-Geo (inclusiv expoziții cu artiști ca Jeff Koons).

De ce contează azi (și în România)

În 2024, Muzeul Național de Artă al României a dedicat o expoziție rolului ei în relația cu Arte Povera, un semn că istoria artei începe să recupereze mai apăsat și „firul românesc” al acestei povești globale.

În fond, lecția Sonnabend e surprinzător de actuală: într-o epocă dominată de „trenduri”, ea a construit instituții și gusturi pe termen lung, mizând pe artiști care păreau, la momentul debutului, prea stranii, prea reci sau prea incomozi. Adică tocmai ceea ce i-a făcut canonici.

„Software-mageddon”: frica de agenții AI șterge aproape 1.000 mld. $ din sectorul software

„Software-mageddon”: frica de agenții AI șterge aproape 1.000 mld. $ din sectorul software

În doar câteva ședințe consecutive de scăderi, bursele au început să se comporte ca și cum ar fi primit o veste simplă și brutală: „AI-ul va mânca software-ul”.

De la 28 ianuarie 2026, companiile din software și servicii de date au pierdut în jur de 1 trilion de dolari din capitalizare, pe fondul temerii că „agenții” AI vor face direct o parte din sarcinile pentru care azi plătim abonamente SaaS, de la analiză și raportare până la cercetare juridică, vânzări sau marketing.

Lovitura a venit în valuri, cu nume foarte mari prinse în curent: Microsoft, Salesforce și ServiceNow au fost printre cele mai afectate în zilele de vânzare accelerată, în timp ce indicele S&P 500 pentru software & services a ajuns la cele mai „supravândute” niveluri față de media mobilă pe 200 de zile dincoace de 2022, un detaliu tehnic care, în limbaj de piață, se traduce prin: „frica a luat-o înaintea calculelor”.

Ce a aprins fitilul? În relatarea pieței, un „wake-up call” din zona AI: Anthropic a împins în față un nou instrument/plug-in bazat pe Claude, iar investitorii au extrapolat rapid: dacă modelele mari intră în „application layer”, atunci o parte din marjele software-ului enterprise devin negociabile. Tocmai de aceea, companii expuse pe zona de date specializate – inclusiv Thomson Reuters (cu baza sa juridică) – au devenit, peste noapte, simboluri ale anxietății.

În paralel, mai mulți lideri din „Big Tech” au încercat să taie din dramatismul tezei „AI eats software”, argumentând că agenții AI pot impresiona în demo-uri, dar în companiile reale încă sunt vulnerabili: greșeli, „halucinații”, riscuri de securitate și, mai ales, dificultatea de a lucra cu datele și regulile interne ale unei organizații. Mesajul lor: AI-ul nu sare peste noapte peste nevoia de platforme, guvernanță, integrare și procese, adică exact terenul pe care software-ul enterprise trăiește. Iar Nvidia a fost printre cei mai vocali: CEO-ul Jensen Huang a numit „ilologică” ideea că AI ar „înlocui” pur și simplu software-ul.

De altfel, chiar JPMorgan Chase, prin vocea unui analist citat de Reuters, a rezumat reacția rece: e un salt logic prea mare să crezi că un plug-in nou „înlocuiește fiecare strat” de software critic dintr-o companie. Iar din tabăra software, replicile au venit direct: Bill McDermott (ServiceNow) le-a spus investitorilor, pe linia „să lămurim”, că AI-ul are nevoie de workflow-uri și platforme ca să funcționeze în enterprise, altfel rămâne un experiment frumos, dar greu de pus în producție la scară.

Pe fundal, mișcarea a arătat și altceva: o rotație clasică de „risk-off”. Pe măsură ce volatilitatea a urcat (inclusiv prin VIX, barometrul fricii), investitorii au început să reducă expunerea pe tehnologie și să caute sectoare mai defensive, iar fondurile speculative și pariurile short pe software/cybersecurity au devenit mai vizibile. În același timp, neliniștea s-a legat de întrebarea mare a anului: când se transformă cheltuielile uriașe din AI în venituri și profit, nu doar în costuri — o temă amplificată de discuțiile despre capex și cursa infrastructurii AI.

Ce rămâne după tot acest zgomot devorator de miliarde?

Mai mult ca sigur că nu „dispariția” software-ului, ci o redistribuire: mai multă presiune pe aplicațiile „subțiri” (ușor de replicat), mai multă valoare pentru platformele cu date, integrare, compliance și procese adânc înfipte în companii. Cu alte cuvinte: AI-ul poate mușca din abonamentele de azi, dar încă are nevoie de „bucătăria” software ca să poată servi rezultate de încredere mâine.

73 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu: demnitatea care se reconstruiește

73 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu: demnitatea care se reconstruiește

Pe 5 februarie 1953, se stingea în pușcăria comunistă de la Sighetu Marmației Iuliu Maniu.

În ciuda faptului că era un om bătrân (împlinse cu nici o lună înainte 80 de ani) moartea lui Iuliu Maniu la Sighet a fost gândită să treacă fără urme: un om „scos” din celulă în tăcere, o noapte în care, după mărturia lui Carandino, se aud doar roțile și caii unei căruțe, apoi liniștea — și, mai departe, anonimatul unei gropi comune, ca o ștampilă finală a ștergerii.

Documentarul Inspiro – realizat de Ruxandra Hurezean și Anastasia Sucitu – pornește exact de aici: din confruntarea dintre încercarea de a îngropa memoria și încăpățânarea de a o reconstrui, la propriu, în Bădăcin, unde casa salvată de la prăbușire prin eforturile Cristian Borz și ale unei comunități solidare devine mai mult decât un muzeu, devine dovada că demnitatea unui spațiu istoric se poate reface, că istoria nu e doar ce ni s-a luat, ci și ce alegem să punem înapoi, cărămidă cu cărămidă, în România.

Când AI-urile vorbesc între ele: de la „Bună ziua” la bipuri, protocoale și… paranoia cu Skynet

Când AI-urile vorbesc între ele: de la „Bună ziua” la bipuri, protocoale și… paranoia cu Skynet

Până nu demult, conversațiile cu un asistent AI arătau simplu: tu întrebi, el răspunde. Dar lumea s-a complicat rapid: azi avem agenți AI care sună la call center în locul tău, îți caută bilete, îți renegociază abonamente sau îți verifică facturi. Iar la capătul celălalt al firului, surpriză: tot un agent AI. Și atunci apare întrebarea inevitabilă: cum comunică agenții AI între ei, când nu mai trebuie să „joace teatru” pentru oameni?

Nevoia a apărut firesc, odată cu automatizarea sarcinilor reale. Când un agent AI încearcă să obțină o acțiune de la un alt agent AI, conversația începe să semene mai puțin cu un schimb de amabilități și mai mult cu o muncă de birou: „dă-mi datele X”, „verific Y”, „confirm Z”. Iar în clipa în care ai două sisteme care își pasează informație, tentația eficienței devine irezistibilă: de ce să consumi zeci de secunde în propoziții frumoase, când poți transmite rapid un set mic de date structurate?

În mod ideal, soluția e simplă și banală: agenții comunică prin API-uri, ca aplicațiile între ele. Dar realitatea e plină de zone gri, mai ales când produsele vin de la companii diferite, nu au integrare directă sau se întâlnesc pe canale „old school”, cum e telefonia. Aici intră în scenă un concept devenit viral: Gibberlink. Pe românește, e ideea că, dacă tot ești blocat pe un canal audio, îl poți folosi ca pe un fel de „modem modern”: în loc să rostești propoziții, emiți sunete codate care poartă pachete mici de date.

De aici vine și efectul comic (și puțin neliniștitor): pentru oameni, modul ăsta sună ca niște bipuri, ciripituri sau gângăveli. Pentru mașini, însă, e o formă de comunicare mai „curată”: un mesaj poate conține „acțiune: anulare abonament”, un identificator, un status („acceptat” sau „respins”), un motiv codificat și, în variantele gândite serios, elemente de securitate ca să nu poată fi falsificat sau repetat. Important de înțeles: în demo-urile populare, comutarea nu e un fenomen misterios în care AI-urile „învață” singure un limbaj secret. E, de obicei, un buton: dacă sistemul detectează că interlocutorul e tot AI și amândoi sunt de acord, trec în modul de date prin sunet.

Aici începe partea cu adevărat relevantă pentru lumea reală: regulile. Dacă doi agenți schimbă informații într-o formă pe care omul nu o înțelege, atunci trebuie să fie clar cine dă voie, ce se transmite și cum se verifică. Într-un design sănătos, un astfel de „mod” nu ar trebui activat pe furiș; utilizatorul ar trebui să fie întrebat explicit dacă acceptă ca agentul să treacă pe un canal opac, chiar dacă mai rapid. În același timp, nici agenții nu ar trebui să aibă libertatea să „vorbească orice” în bipuri: ca să nu devină un tunel netransparent, ar trebui permis doar un set strict de câmpuri definite (gen cerere, confirmare, status), fără date personale brute, fără improvizații și fără conversații lungi.

Și pentru că, inevitabil, orice canal poate fi exploatat sau interpretat greșit, transparența ar trebui să fie obligatorie în alt mod: prin loguri și rezumate. Chiar dacă schimbul e făcut „pe sub masă” între mașini, la final utilizatorul trebuie să primească o frază clară, în limbaj uman, de tipul: „Am cerut anularea. Răspuns: acceptat. Taxă: 0. Motiv: contract ok.” În paralel, sistemul trebuie să păstreze un jurnal structurat (auditabil), ca să poți verifica ulterior ce s-a transmis și de ce. Iar dacă decodarea eșuează, dacă linia e zgomotoasă sau dacă apare ceva în afara formatului permis, regula bunului-simț e să se revină la limbaj natural sau la intervenție umană: „fail closed”, nu „merge și așa”.

Rămâne întrebarea care se strecoară inevitabil în mintea oricui a văzut prea multe filme: trebuie omenirea să se teamă de Skynet? Reflexul cultural e greu de ignorat: „AI-urile vorbesc între ele” sună a conspirație digitală. În realitate, în 99% din cazuri, e vorba de birocrație automatizată, nu de strategie militară: „Am găsit abonamentul”, „Datele din sistemul vechi se contrazic”, „Confirmă durata contractului”. Agenții care se „sincronizează” sunt, cel mai adesea, funcționari digitali foarte harnici, nu generali cu planuri de cucerire.

Totuși, asta nu înseamnă că putem ignora subiectul. Nu pentru că mâine apare Skynet, ci pentru că opacitatea poate ascunde erori, abuzuri sau decizii automate greu de contestat. Adevărata întrebare sănătoasă nu e „vine robotul cu laser?”, ci „se ia o decizie în numele meu, pot s-o verific, pot s-o contest, există un log?”. Dacă răspunsul e da, atunci tehnologia rămâne un instrument. Dacă răspunsul e nu, atunci chiar și niște bipuri inofensive pot deveni o problemă de încredere.

Concluzia: nu „gibberish-ul” e periculos, ci lipsa regulilor. Agenții AI vor comunica tot mai mult între ei, fiindcă lumea e plină de sisteme care trebuie coordonate, iar uneori audio-ul rămâne singurul pod între două insule tehnologice. Cu consimțământ, limitări clare, securitate și rezumate inteligibile, „Gibberlink” rămâne ce e cel mai probabil să fie, adică un truc ingenios de eficiență. Fără acestea, devine o zonă gri în care „mai rapid” riscă să însemne „mai puțin transparent”.

Un nou val de documente „Epstein”: milioane de pagini publicate, nume sonore în corespondență și o dispută despre cât de „completă” e transparența

Un nou val de documente „Epstein”: milioane de pagini publicate, nume sonore în corespondență și o dispută despre cât de „completă” e transparența

În ultimele zile, cazul Jeffrey Epstein a revenit în prim-plan după publicarea unei noi tranșe masive de documente, pe fondul presiunilor politice și al interesului public pentru rețeaua de contacte și modul în care acesta s-a format în cercurile de putere. Informațiile provin din două canale principale: Departamentul de Justiție al SUA, care a pus la dispoziție o bibliotecă online dedicată subiectului, și Camera Reprezentanților a SUA, prin comisia sa de supraveghere, care publicase deja în 2025 pachete consistente de materiale provenite inclusiv din arhiva administrată după moartea lui Epstein.

Departamentul de Justiție a prezentat publicarea drept un efort de transparență în condiții dificile, explicând că a încercat să redacteze date care ar putea identifica victimele sau alte persoane private și avertizând că, din cauza volumului, pot exista apariții accidentale de informații sensibile. În paralel, comisia de supraveghere din Camera Reprezentanților a punctat că a făcut deja publice seturi ample de documente, inclusiv zeci de mii de pagini, și că demersul trebuie continuat, cu criterii clare.

Miza, însă, nu este doar cantitatea de fișiere urcate online, ci și disputa despre ce lipsește și ce este acoperit de redacții. O parte a presei și a comentatorilor susține că publicul este încurajat să creadă că „totul” a fost pus pe masă, deși ar exista încă materiale nerelease sau greu de verificat în forma actuală, tocmai pentru că redacțiile limitează evaluarea independentă. În același timp, autoritățile insistă că protecția victimelor nu este negociabilă și că orice publicare responsabilă trebuie să plece de la această regulă.

În acest val de interes, atenția s-a concentrat și pe faptul că documentele includ corespondență și referințe la persoane foarte cunoscute, ceea ce alimentează inevitabil speculații. Un exemplu intens mediatizat este apariția unor emailuri legate de Elon Musk, interpretate diferit în funcție de sursă și de lectura contextului. Ideea-cheie, repetată inclusiv în relatările de presă, este că prezența unui nume într-un email, într-o agendă sau într-o listă de contacte nu echivalează automat cu dovada unei infracțiuni; relevanța juridică și morală variază de la document la document și depinde de cronologie, conținut și corroborări.

Un detaliu care revine constant în analizele recente este cronologia „după 2008”, anul în care condamnarea lui Epstein în Florida devenise publică. Pentru unii autori, inclusiv într-un text de opinie publicat de The Free Press, semnificația centrală a acestor emailuri nu este neapărat una penală, ci una de integritate: ce înseamnă faptul că anumite contacte sau schimburi au continuat după ce reputația lui Epstein era deja compromisă public. Din această perspectivă, documentele sunt citite ca radiografie a felului în care funcționează accesul la elită, autoprotecția și „normalizarea” unei relații toxice în cercuri influente.

Pe scurt, care este problematica ridicată de aceste noi dezvoltări ale scandalului Epstein?

Pe de o parte, avem un volum enorm de materiale publicate, cu valoare reală pentru jurnaliști și cercetători, plus promisiunea unei transparențe mai mari decât în anii trecuți. Pe de altă parte, avem o confruntare deschisă despre limitele publicării: cât se poate dezvălui fără a re-victimiza, cât de „complete” sunt tranșele livrate și cum poate fi împiedicată transformarea unor documente brute într-un mecanism de insinuare fără probe. Presa de referință – inclusiv Associated Press, ABC News, Time și The Guardian – tratează subiectul tocmai pe această linie: între interes public major, protecția victimelor și riscul de a confunda „apariția într-un document” cu o concluzie.

Cum se fabrică ideea că „Europa se întoarce spre Moscova”: lecția unui articol publicat de Lenta.ru

Cum se fabrică ideea că „Europa se întoarce spre Moscova”: lecția unui articol publicat de Lenta.ru

Un articol publicat pe 27 ianuarie 2026 de Lenta.ru pornește de la o propoziție aparent rezonabilă atribuită premierului Finlandei, Petteri Orpo: că, „fără îndoială”, ar putea sta la aceeași masă cu Vladimir Putin, dar „nu a venit încă momentul” pentru dialog și că „mingea e la Moscova”. Într-o lectură rapidă, mesajul poate suna ca o „înmuiere” a Europei. În realitate, textul funcționează mai degrabă ca o demonstrație de framing (încadrare narativă): selectează fragmente compatibile cu o poveste utilă Kremlinului și le așază într-o concluzie implicită – că „Europa își schimbă retorica” și caută, în fond, o împăcare.

Primul truc este conversia ipoteticului în trend. Lenta nu demonstrează o schimbare de politică europeană, ci înșiră câteva voci și le pune sub aceeași umbrelă: „liderii europeni și-au schimbat retorica”. În multe cazuri, însă, ceea ce liderii spun public este condițional și pragmatic: „la un moment dat, va fi nevoie de dialog”, „dacă eșuează eforturile SUA”, „pentru a nu fi marginalizați”. De pildă, Emmanuel Macron a vorbit despre necesitatea ca Europa să-și păstreze o linie directă cu Moscova în eventualitatea în care eforturile de pace conduse de SUA se împotmolesc – nu despre concesii sau „bunăvoință”. Giorgia Meloni, la rândul ei, a argumentat că Europa trebuie să discute cu Rusia pentru a avea greutate în negocieri, propunând inclusiv un emisar european, dar a spus și că e „prematur” să se vorbească despre revenirea Rusiei în G8 și a exclus trimiterea de trupe italiene într-o misiune de menținere a păcii.

Al doilea truc este amestecul între citate și „interpretarea redacției”. După câteva formulări care pot fi reale sau parafrazate corect, narațiunea este împinsă dincolo de ce susțin faptele: „Europa se răzgândește”. Asta se vede cel mai bine când pui lângă articol un fapt „tare”, adoptat chiar în aceste zile: Uniunea Europeană a finalizat pe 26 ianuarie 2026 o lege care interzice importurile de gaz rusesc gradual, cu eliminarea LNG până la final de 2026 și a gazului prin conducte până în toamna lui 2027. Un astfel de pas legislativ – dificil politic și costisitor economic – nu seamănă deloc cu o Europă care „aleargă după bunăvoința Moscovei”. Dacă scoți din cadru asemenea decizii și păstrezi doar propoziții despre „dialog”, obții exact imaginea dorită: o Europă obosită și dispusă să revină la „normalitate” cu Rusia.

Al treilea truc este validarea prin ecoul Kremlinului. Când presa pro-Kremlin sugerează că „Europa se întoarce”, ea poate invoca, explicit sau implicit, faptul că Moscova însăși „observă” schimbarea. Reuters a relatat că Kremlinul a salutat ceea ce a numit o „schimbare semnificativă” în dorința unor state UE de a relua dialogul. Pentru publicul intern rus, această reacție are valoare emoțională: „vedeți, până și ei admit”. Dar reacția Kremlinului nu este o verificare neutră; este o piesă din propria strategie de comunicare.

În fine, există și trucul de contrast: se pun în vitrină doar acele fraze europene care pot fi citite conciliant, iar restul se estompează. De exemplu, președintele Finlandei, Alexander Stubb, a vorbit recent despre faptul că procesul de pace „a prins avânt”, dar și despre scepticismul că Rusia ar accepta planurile vehiculate și despre realitățile dure ale negocierilor. Astfel de nuanțe reduc dramatic efectul „Europa cedează”; de aceea sunt, de regulă, împinse în plan secund.

Concluzia nu este că fiecare propoziție din Lenta.ru ar fi inventată. Mecanismul mai eficient este altul: fragmente adevărate sau plauzibile sunt aliniate astfel încât cititorul să ajungă la o idee generală greșită – că Europa, ca întreg, își schimbă tabăra sau își caută salvarea în „bunăvoința” Moscovei. Dacă vrei să testezi rapid un asemenea text, caută răspunsul la o întrebare simplă: ce politici concrete s-au schimbat? În cazul de față, multe dintre politicile concrete merg în direcția opusă narațiunii „împăcării”, iar asta e un semnal puternic că ai în față mai degrabă o construcție de moral pentru proprii cetățeni decât o radiografie fidelă.

Care-i treaba cu Lenta.ru?

Lenta.ru este un site de știri rusesc (online), cu sediul la Moscova, lansat la sfârșitul anilor ’90 și rămas până azi unul dintre numele „mari” din peisajul media în limba rusă.

Ce merită știut despre el, pe scurt:

  • Ce fel de publicație e: un portal de știri generalist (politică, societate, economie, extern, cultură etc.), scris în rusă.
  • Cine îl deține: este parte din Rambler Media Group / Rambler&Co; Rambler a fost preluat în timp de Sberbank (bancă majoră, controlată de stat), fapt semnificativ în evaluarea independenței sale editoriale.
  • Moment-cheie (2014): în martie 2014, Lenta.ru a trecut printr-o schimbare forțată de conducere după un avertisment dat de autoritatea de reglementare și în urma altor presiuni politice; editorul-șef Galina Timcenko a plecat, iar o parte mare din redacție a demisionat. O parte dintre ei au fondat ulterior Meduza.
  • Cum e privit azi: în evaluările de tip „media-bias”, Lenta.ru e descris frecvent ca având o linie aliniată narativelor pro-Kremlin / pro-putiniste.