Cresterea si descresterea unui nume, a unei vedete, a unui brand este un specatacol pe care în general lumea îl urmareste cu viu interes. Funar, Boc, Piersic, Cristina Rus, Laura Andresan, Pamela Anderson, M. Jackson, si mai cine? Sute de nume pe care le auzim, de aici sau de aiurea, traim cu ele, ne reprezinta sau sîntem fanii lor, avem încredere azi si nu mai avem mîine. Vedetele la noi, ca si în lumea întreaga polarizeaza sentimente, simpatii sau antipatii puternice. Nasc mari controverse, iar lumea pe care ei o reprezinta se ridica sau cade odata cu ei.

Rateuri, marca de Cluj
Clujul s-a zbatut între un brand scrobit de oras elitist si un brand grobian asociat cu un politician traznit. Ce stie tara despre Cluj? Ce stiu ceilalti români despre acest oras? Ca aici s-au inventat cele mai mari inginerii financiare si cele mai mari falimente în domeniu: Caritas, Banca Dacia Felix – primul faliment bancar din tara. Dar si un mare faliment politic: Gheorghe Funar. Despre Cluj se stie astazi ca este orasul cu banci tricolore, ca avem trotuare rosu-galben- albastru. Clujul trebuie sa traga tare, spun specialistii, ca sa recupereze ce au pierdut. O imagine sifonata se întinde mai greu, dar exercitiul acesta de cultura a imaginii trebuie facut pentru ca lumea moderna opereaza cu astfel de elemente mai mult decît am fi putut crede cu ani în urma. „Lipsa de identitate, lipsa de perspectiva, cred ca asta caracterizeaza orasul nostru”, spune o tînara director de PR la cea mai mare firma de publicitate din oras.

Vedete de papagal
Lipsa de identitate a comunitatii este compensata de o extrem de variata gama de vedete care se lupta pentru locurile de top. Competitia între numele brand ale Clujului se duce pe doua planuri: unele s-au creat bazîndu-se pe Bucuresti, altele au pornit de jos si s-au impus încet dar sigur la Cluj. Si unii si altii au ajuns sa reprezinte Clujul. Emil Boc, perceput ca o vedeta politica, crescut singur si foarte rapid, a ajuns sa fie identificat acum mai degraba ca „papagalul lui Basescu” decît ca brand de Cluj. Cariera sa politica risca sa intre într-un faliment asemanator cu cel al lui Funar si sa se adauge la dezastrele de imagine care au marcat Clujul. Daca nu-si revine la propria traiectorie politica, si este foarte greu de crezut ca se mai poate întîmpla acest lucru, singurul brand politic personalizat pe care-l avem acum ramîne vulnerabil la conjunctura politica. Cu alte cuvinte, ne-am putea bucura ca avem un brand politic, dar trebuie sa fim prudenti si sa vedem realist faptul ca oricînd, „Lukasenko” îsi poate arunca „marioneta” la foc.

Crescuti anonimi
Vedetele noastre sînt mai cuminti ca ale lor. Televiziunile clujene sînt putine si cu audienta destul de modesta. În plus, grila de programe, de cele mai multe ori trasata de la Bucuresti este axata în principal pe stiri, emisiunile unde se pot crea vedete locale fiind extrem de putine. Prin urmare, Bartolomeu Anania, Andrei Marga, Mihai Lucan sau Horia Ciorcila sînt mai degraba vîrfuri în domeniul lor decît nume brand pentru Cluj. Acest tip de cariera, cum spun specialistii are însa un avantaj foarte mare: rezista în timp, fiind cladita temeinic pe realizari de durata. Spre deosebire de Gigi Becali sau Irinel Columbeanu, celebritatile clujene au un fond solid care sustine forma, chiar mai putin spectaculoasa.

Articolul integral in Foaia Transilvana

Foto: Ftr.ro

De la o vreme, mi se întâmplă să reuşesc, în mod regulat, să intuiesc în spatele unor declaraţii politice rezultatele sondajelor care le-au precedat şi, mai mult decât atât, le-au provocat. Faptul că, în politică, se ţine cont de sondaj este o obişnuinţă şi o necesitate banală, ca să zic aşa. Nu a inventat românul nimic nou în acest sens. Ba, mai mult, este o procedură de profesionalizare a unor domenii, iar lucrul pe bază de studiu sociologic ar trebui să fie o evoluţie până la urmă, nu o involuţie. Marile firme care se ocupă cu aşa ceva la noi au făcut carieră şi bani frumoşi, dar, la fel ca sindicatele, din păcate, ele au eşuat într-un partizanat absolut regretabil. Aproape că nu mai există instituţie credibilă din acest punct de vedere pe piaţa românească. Poate că acest fenomen distructiv le-a făcut şi întrucâtva impracticabile, sondajele ajungând la această oră să fie folosite doar de cei care le comandă. Folosirea lor se face însă cu mare prudenţă şi discreţie chiar şi de către beneficiar. Se spune că, de cele mai multe ori, o variantă reală este cunoscută şi folosită doar de către cel care l-a comandat şi o face în cercuri extrem de restrânse, cu uşile închise, în scopuri precise. Şi că varianta corectă nu este dată publicităţii şi nu este cunoscută multor persoane. Nici măcar cei care lucrează în echipa organizaţiei care realizează sondajul nu cunosc varianta „princeps”, pentru că ea rămâne „un secret” încă de la faza de prelucrare a datelor. Rezultatele corecte sunt cunoscute, în politică spre exemplu, de liderul de partid care a comandat lucrarea şi de unu-doi consilieri sau de strategii politici principali ai formaţiunii beneficiare. Această variantă este singura folositoare, este materia primă, este obiectul muncii lor. În funcţie de acele date se iau decizii şi se fac strategii.
Pentru public însă, sondajul este prezentat într-o variantă cosmetizată, aranjată conform unor dorinţe ale beneficiarului, cu speranţa justificată de sociologi că opinia majoritară a unui eşantion generează la rândul ei efecte de molipsire şi atrage noi susţinători. Că dă tonul, întreţine o speranţă, o impresie, o tendinţă. Aşa sunt folosite sondajele preelectorale, cele electorale, dar şi cele necesare pentru justificarea unor decizii sau inducerea unor tendinţe. Sondajul este folosit pentru a crea ierarhii, pentru a consolida o poziţie sau pentru a destabiliza altă poziţie.
Ne-am obişnuit să vedem un anumit tip de comportament prezidenţial, prin care Traian Băsescu anticipa o opinie majoritară, o urma sau o crea. Unul dintre instrumentele folosite de Traian Băsescu a fost şi a rămas sondajul. Pe lângă intuiţia lui, cel mai popular om din România a folosit şi acest instrument extrem de maleabil şi de eficient. Şi nu atât pentru a se inspira din aceste studii cât pentru a se verifica pe sine. O procedură de autocontrol.
Mai mult decât atât, se pare că prezenţa unor personaje aflate în anturajul său dar şi pe lista preferaţilor românilor este o chestiune asupra căreia multă lume ridică semne de întrebare şi care ştirbeşte din credibilitatea sondajelor. Cum altfel se poate explica prezenţa lui Stolojan şi a Monei Muscă în top? Aceşti oameni nu au făcut aproape nimic notabil în ultima vreme, dar locuiesc cu acte în regulă pe primele locuri ale ierarhiei în sondaje, cam de când are şi protectorul lor un loc în chiar vârful ei. Dar iată că şi premierul a descoperit sondajul, el a creat prima criză din cariera sa politică grăbindu-se să prindă un pont tare din sondaje: faptul că românilor nu le mai place în Irak.
Sondajul ar trebui să inspire în mod raţional decizia politică, el este uneori doar un reper de la care trebuie pornit spre a schimba o tendinţă, nu doar să o întăreşti în scopul creşterii popularităţii. Din păcate sondajul manipulează viaţa politică de la noi, este folosit pentru a justifica decizii, pentru a ridica sau a doborî personaje. Manipularea prin sondaj este tot o formă balcanică de pervertire a ştiinţei, pentru că nouă nimic cu ne scapă nemurdărit de minciună şi şantaj.
Prin urmare, sondajul are un rol covârşitor în decizia politică din acest moment. Rolul lui este de a crea o altă Românie din cea veche hăcuită şi ea de mâinile altor manipulatori. Cineva se întreba cu multă preocupare pe forumurile publice zilele trecute care mai este identitatea poporului român. Este suficient să ne uităm în sondaje precum în oglindă şi să vedem că noi suntem o combinaţie stâlcită de adulter între un marinar haios, un oier belicos, un poet smintit şi o doamnă de bine. Combinaţie imposibilă în realitate, cel mai probabil că a fost făcută fie pe margine de drum, în fumul unei şatre de şamani, fie în laboratoarele unor politologi nebuni care scot Frankenstein-i din creuzete. Pentru că, altfel, cetăţeanul – care a răspuns la telefon despre cât de mult îl iubeşte el pe Băsescu şi dacă mai vrea trupe în Irak – este total bulversat de ce se spune azi că ar fi iubit el ieri.

Maestri ai manipularii sentimentelor nationaliste, reprezentantii PRM au asteptat ca ungurii sa le ridice mingea la fileu. Atat in Parlament, cat si in Transilvania, avem un teren de lupta foarte bine pregatit de cele doua formatiuni politice adversare: PRM si UDMR.

Faptul ca bataliile se duc mai mult la tribuna Parlamentului este chiar un avantaj pentru ei: ce fac si spun Corneliu Vadim Tudor si Gheorghe Funar este acum vazut de toata tara. Lupta lor cu pretentiile maghiarimii, lupta impotriva coruptiei, motiunile cu teme foarte populare (motiunea saraciei, motiunea rujeolei etc.), chiar daca n-au avut nici un efect, i-au facut vizibili.

Starea de opozitie in care se afla de multa vreme i-a transformat intr-un partid de rezerva. Si, ca o perversiune devenita reflex, populatia tarii trece de partea tribunului atunci cand, cuprinsa de deznadejde, nu mai suporta pe nimeni.

PRM este pisica pe care disperarea o arata de fiecare data clasei politice romanesti, este cea mai mare spaima a lor si singurul antidot impotriva tampeniilor pe care le fac cei socotiti indeobste normali. De cate ori se ridica ungurii sa ceara noi reglementari, adica in cam fiecare an postelectoral, dupa ce ajung din nou la putere, tot de atatea ori creste si PRM in sondaje.Tocmai de aceea, tactul si diplomatia maghiarimii si a aliatilor (atata cat sunt) trebuie sa intre in functiune. Inflamarea relatiilor din Coalitie nu ajuta la nimic altceva decat, poate, la revenirea lui Funar la Cluj si a unui tandem Vadim – Basescu la viitoarele prezidentiale in turul al doilea. Citește în continuare „Atentie, urmeaza statia Funar, cu peronul pe partea dreapta!” →

Competitia electorala din 2004 a radicalizat si ea presa, facand o distinctie clara, atat in Bucuresti cat si in provincie, intre presa „albastra” si cea „portocalie”. Desi ideal pentru orice publicatie este sa ramana incolora, nici una nu vrea sa fie insa insipida. Asa ca mesajul anti-coruptie si anti-mafie, anti-baroniada si in general anti-trecut, vrand-nevrand a colorat paginile ziarelor.

Oamenii „orange” au sperat ca au in presa un aliat perpetuu. Insa puterea s-a trezit la realitate atunci cand presa s-a trezit si ea, revenind la scopul ei predestinat, acela de a critica puterea. Ceea ce s-a putut observa in 2005 a fost o bulversare fara precedent a lumii presei din Romania. Dupa schimbare a urmat deruta si apoi reasezarea pieselor pe tabla de sah si in aceasta zona.

Ce era nou pentru toata lumea era faptul ca presei ii venea greu sa faca opozitie atata vreme cat asta ar fi insemnat sa faci jocul opozitiei, adica al PSD sau PRM. Cu alte cuvinte, daca treci la treaba si faci o critica, chiar pertinenta, actualei puteri, descoperi uimit ca opozitia a si profitat de mingea ridicata la fileu.

Desi se vede de la o posta ca presa care nu a fost in slujba PSD, nu se bucura sa-l aiba alaturi nici in opozitie. Se intampla si acest fenomen incredibil altadata, ca o sageata aruncata in putere sa fie insotita si de aplauzele opozitiei. Mai mult decat o deruta, usor de inteles, a presei de dupa 2004, sunt luptele intestine din breasla. Si in Capitala si in provincie, sistemul pare virusat pe dinauntru. Presa, victima a unor virusi inteligent introdusi in retea, se confrunta cu o noua problema. Razboaiele din interior, dintre ziare sau ziaristi, dintre televiziuni si mari analisti, regizate sau nu, distrag in mod maiestrit atentia de la adevaratul subiect. Citește în continuare „Radicalizarea presei” →

• Emil Boc, Ioan Rus, Andrei Marga, Vasile Dincu, Vasile Puscas – ce s-a intimplat cu ei?
  

Cei care au pierdut continua sa se relaxeze, cei care au cistigat incep sa piarda. A trecut un an de cind, in politica locala s-au schimbat in mod fudamental rolurile pe care „trebuiau” sa le joace fiecare dintre personajele implicate. Vedetele scenei clujene au ajuns unele in opozitie, altele la putere, dar si opozitia si puterea au reusit sa faca mai mult sau mai putin din ce ne-au lasat sa credem in 2004 ca vor si ca pot. Unii traiesc intr-un confort psihic perfect o asa-zisa opozitie, iar altii, in „stresul” destinului de vedeta de la MTV, duc o viata foarte agitata de asa-zisa putere. Departe de a-si fi facut datoria, si unii si altii au uitat cine credeau atunci ca sint.

Ioan Rus
In 2004 era ministru de Interne, a candidat la Primaria Cluj-Napoca, o candidatura care i-a fost fatala. Dupa ce si-a dat demisia din guvern in scopul evident de a convinge electoratul clujean ca este dedicat total acestui oras, a pierdut alegerile in favoarea lui Emil Boc. Suparat pe clujenii care n-au inteles mesajul sau „superior” si au preferat vorbele goale ale unui discurs „mediocru”, Ioan Rus s-a retras in munti, adica la firma Mercedes unde si-a pregatit un grup de partizani care au navalit la scurta vreme peste baronii de pe Dimbovita nimicindu-le cuibul. Plini de resentimente mai vechi si de durerea celei mai mari infringeri suferite vreodata, competitorii pesedisti de la Cluj si-au varsat tot „focul” pe gasca lui Iliescu, sacrificindu-l pe batrin cu convingerea ca fac un lucru de toata lumea dorit. Dupa aceasta revolutie pornita de la Cluj si condusa chiar de Ioan Rus, satisfactia pesedistilor locali a fost asa de mare incit au uitat cu totul de misiunea lor obligatorie, aceea de mai face si opozitie.
Desi conduce partidul, dupa mai bine de un an de la alegeri, Ioan Rus aproape ca nu exista ca politician local. Nu are opinii, nu intervine, nu se opune si nu este de acord cu aproape nimic din ce se intimpla la Cluj sau in alta parte. Singura sa preocupare a fost sa regleze niste conturi in propriul partid, acolo unde nici nu i-a fost greu fiind vorba de o armata de soldati pe care ii poate conduce cu mina de fier. Lipsa sa de implicare dovedeste inca o data, daca mai era nevoie, ca interesul lui Ioan Rus pentru Cluj nu era prea mare. Proiectele sale erau creionate de echipa de consilieri, in mare graba, campania, un fel de promovare a unei bauturi de petrecere, din care sa bea si electoratul UDMR si PRM… Pe cit de artificial a fost mesajul lui Ioan Rus in alegerile din 2004, pe atit de sincera este indiferenta sa din viata politica a ultimului an care a trecut. Ioan Rus chiar nu s-a dovedit a fi un om politic.

Vasile Dincu
Convins si el ca actorul care a jucat in piesa sa rolul principal nu prea s-a descurcat, regizorul numarul unu vine de data aceasta, cu rezerva unui bonom de felul sau, sa puna in teorie ce n-a putut pune in practica. Vasile Dincu poate ca merita un partid mai bun, dar PSD i-a oferit sansa de a deveni „atit de tinar si ministru”. A fost o ocazie, acum cinci ani, pe care nici un tinar destept n-ar fi refuzat-o. Spune despre sine ca este social democrat prin „constitutie”, dar duce viata subtire a boiernasului care nu-si pierde vremea cu fleacuri de pe ulita nepietruita. Mai degraba un strateg de culise, Vasile Dincu este si el – daca nu v-ati dat seama –, de mai bine de un an, in opozitie. S-a auzit de acest nume in presa in timpul in care clujenii au pus de o revolutie ca la Praga, in care victima a cazut un batrin in prag de pensie. De atunci mai scrie cite un articol foarte bine fundamentat teoretic in presa locala si-l scoleste la locul de munca pe „micul Dimitriu” (tinarul Remus Lapusan), uns sef de partid la municipiu ca sa arate lumii schimbarea de generatie din PSD. Pina acum, Remus Lapusan nu s-a prea descurcat, in afara de actiunea „Da nota primarului”, in care i-a scos un patru pe linie, nu i-a mai reusit mare lucru. Departe de a face fata unui personaj ca Emil Boc, Remus Lapusan mai bine nu deschide gura decit sa greseasca. Din pacate, acest lider de partid nu are nici pregatirea teoretica a maestrului Dincu si nici experienta in administratie a maestrului Dimitriu. Oricit s-ar stradui Vasile Dincu sa faca din personajele pe care le are politicieni de succes, lui i se va intimpla de fiecare data ca bucataresei ghinioniste care, desi se straduieste sa respecte reteta de cozonac, in final ceva se intimpla si aluatul ei se dezumfla in mod lamentabil. Ceea ce ar insemna ca in 2008, de Paste, sa sufere din nou, o mare dezamagire.

Emil Boc
Aflat inca pe un val de simpatie, primarul Clujului a fost pur si simplu rasfatat de presa in ultimul an de zile. Dupa epoca Funar, popularul Boc a descatusat inhibitiile presei, a adus un nou stil de lucru si un aer respirabil pe culoarele Primariei. În prima parte a mandatului sau, Emil Boc a incercat sa afle cam cum stau lucrurile in acest oras. A facut proiecte populare, a organizat intilniri cu cetatenii, a iesit in fiecare zi cu cel putin un comunicat de presa in care se arata ca la Primarie se lucreaza. Şi in cazul lui Emil Boc, un rol important il au consilierii sai. Tocmai de aceea, putem spune, dupa un an de zile, ca acele comunicate in care se face referire la orice panglica taiata, la hirtiile adunate din parcuri, la nisipul pus in gropile din parcuri unde se joaca copiii, n-au facut altceva decit sa coboare in derizoriu activitatea celei mai importante institutii din oras. Din dorinta de a acoperi in planul imaginii toate zilele lucratoare ale primarului, echipa sa i-a conturat si din 2004 incoace portretul omului care se ocupa de toate, inclusiv de fleacuri ridicole, facindu-i mai degraba un deserviciu. Daca vocile rautacioase ale „opozitiei” spuneau despre deputatul Emil Boc ca se baga in toate, („il gasesti si in conserve”), felul in care i-a fost continuata munca de imagine a perpetuat aceasta impresie. Desi functia de primar are si o serioasa incarcatura executiva, imaginea actuala a lui Emil Boc este tot una politica, usor superficiala. Oricite proiecte ar prezenta domnia sa in conferintele de presa, ele au de departe o lipsa de concretete care-l indeparteaza de rolul pe care-l are la Cluj. Sosita la timp ca sa-l salveze de la o agenda mult prea provinciala, functia de presedinte al PD – desi suna ciudat – a simplificat lucrurile. ~n cazul lui Emil Boc incepuse sa se vada de la o posta ca scopul sau in viata nu era sa raspunda la intrebarile locale sau sa stea de vorba cu babutele pe coridoare. Un rol politic important la centru i-a redat chiar pofta de lucru in provincie. Pe acest drum l-a impins chiar si opozitia, convinsa ca, neputind sa le faca pe toate, Boc va capota. Un mod subversiv de a face opozitie a fost si acesta, de a-l face pe Boc „sa moara pe mina lui”.
Insa, oricit de mult ne-am bucura noi ca avem un sef de partid la Cluj, daca echipa sa din Primarie nu este una bine pregatita si gata sa functioneze, nu putem vorbi de realizari. ~n afara de un viceprimar si de fosta sa consiliera, adusa de la Bucuresti, Emil Boc s-a inconjurat de mediocritati suspecte, care trag sfori pe la spatele lui, spun prostii si se impiedica in propriile lor stingacii. Nimeni nu a inteles de ce noul primar de la Cluj nu a facut curatenie in Primarie, dupa cum nimeni nu a inteles de ce s-a lasat prada unui anturaj care nu-l onoreaza. Extrem de ocupat, primarul Clujului ar fi trebuit sa-si construiasca o echipa care sa functioneze ca ceasul.
In realitate, Boc este sufocat de oameni care-i cer ceva, oameni din partidul lui, colegi de scoala, camarazi, vecini, prieteni, oameni de afaceri importanti care-i acorda acum o atentie magulitoare, toata lumea il cauta ca sa-i spuna ceva. S-a ajuns la situatii hilare, exista oameni care-si rezerva locuri in avionul cu care se stie ca va calatori Emil Boc si cer scaunul de linga el, macar pentru zece minute, chiar daca nu
au nici o treaba in directia respectiva de mers. Altii il conduc pe scarile institutiei sau pina la masina ca sa apuce sa-i spuna ceva, ii pun scrisori in cutia postala de acasa sau o cauta pe sotia lui. Bombardat cu tot felul de informatii si cereri, Emil Boc are toate sansele sa le si uite, motiv suficient ca sa lase in spate o coada de cometa a insatisfactiilor si nemultumirilor. Cu o echipa incapabila sa absoarba o parte din aceasta presiune, primarul se lasa purtat de val, riscind sa cada in capcana orgoliilor locale si a unui populism complet ineficient. Daca la toate acestea adaugam si faptul ca are sfatuitori care-i „traduc” cam tot ce se intimpla in jur, potrivit propriilor lor interese si de cele mai multe ori intr-o traducere de rea-credinta, Emil Boc pare ca a ajuns pe un drum pe care doar adversarii lui i l-au putut pava cu „bune” intentii.

Andrei Marga
Dupa dezamagirea fireasca de a nu fi ajuns sa conduca un minister pentru care concepuse programul de reforma, Andrei Marga si-a revizuit prioritatile si s-a intors la profesia care i-a adus consacrarea: a plecat sa predea filosofie in Europa. Intre Frankfurt si Cluj-Napoca, acest om nu poate sa nu fie un atent observator al vietii politice de la noi. Intr-un recent interviu acordat presei Andrei Marga explica pentru prima data de la alegeri incoace ce s-a intimplat cu proiectul sau politic. „Nu m-au interesat functiiile in orice conditii”, spune domnia sa, calificind totodata actualul guvern si pe liderii Aliantei ca fiind persoane „si fara competente tehnice si fara aura onorabilitatii”, politica actualei puteri ca fiind o „palavrageala” populista, iar reglementarile date ca fiind de nivel mediocru si chiar periculoase. Profesorul clujean este de parere ca Alianta trebuie sa-si schimbe „directia si liderii”.
Evident, o atenta analiza a evenimentelor nu poate sa nu includa si aspectul subiectiv al atitudinii lui Andrei Marga. Unii ar spune chiar ca ataca guvernul pentru ca nu a fost numit sa faca parte din el. Insa trebuie sa intelegem ca si daca ar fi asa, in cazul unui intelectual de talia lui Andrei Marga, chiar si subiectivitatea sa este un punct de reper si o judecata ce trebuie luata in considerare. Evident, din text transpare optiunea profesorului pentru Teodor Stolojan si face referire la actualii lideri ai Aliantei, care n-au facut pentru România reformele promise ci s-au ocupat sa puna pe functii „personaje oarecare care iau decizii oarecare”. Dezamagirea lui Andrei Marga nu este unilaterala, tinta sa nu este neaparat Calin Popescu-Tariceanu, ci toti liderii D.A., lasind sa se inteleaga ca nu considera o solutie alegerile anticipate pentru a avea „un guvern puternic”, ci rezolvarea ar veni dintr-un program coerent de reformare a tarii, de care sa se ocupe oameni competenti. Cu alte cuvinte, Marga le spune colegilor români care conduc astazi destinele tarii ca trebuie sa aiba o prestatie competenta si nu o masinarie de vot care i-ar putea ajuta si pe cei mai diletanti dintre guvernati sa obtina ce doresc. Lectiile profesorului il ating foarte usor pe Emil Boc, dar au doua tinte clare: Traian Basescu si Calin Popescu-Tariceanu. Cu primul a fost coleg de guvernare in perioada CDR si cel mai probabil ca lui Traian Basescu ii datoreaza „privilegiul” de a nu face parte din „cel mai diletant guvern” postdecembrist. Se cunoaste faptul ca acest guvern a primit indicatii serioase de a nu include in componenta sa ministri care au mai fost pe vremea aceea, poate pentru a nu se face apropierea de imagine intre CDR si Alianta, dar si punctual, din motive doar de fostii camarazi de cabinet stiute.
Dincolo de aspectul pur politic al chestiunii, mai exista si unul moral, care da peste cap toate calculele super-liderilor de azi. Andrei Marga a fost singurul sustinator important al Aliantei si al lui Emil Boc. A fost singurul om cu o notorietate extrem de mare in Ardeal care s-a expus public in campania electorala, oferind propria sa credibilitate si propriile sale proiecte pentru a cistiga sustinere in favoarea Aliantei. Daca, mai apoi, Andrei Marga a fost uitat in asa fel incit nici macar sa nu i se raspunda la telefon, (dupa cum s-a spus in presa), atunci liderii Aliantei sint cei care vor pierde in ochii electoratului. Cine ar mai sustine un om care uita atit de repede de unde i-a venit ajutorul?

Vasile Puscas
Este singurul politician „echilibrat”, care a avut un mers constant pe drumul sau jumatate politic, jumatate academic. Este profesor la Cluj, a fost negociator-sef al Romaniei la Bruxelles si este deputat PSD. Face conferinte de presa, trimite comunicate pertinente si are o conduita publica extrem de corecta fata de presa, de opozitie, fata de colegii de partid. Desi este perceput ca om al Grupului de la Cluj nu a avut niciodata porniri de intoleranta fata de ceilalti pesedisti, dar nici fata de adversarii din Alianta, pe care i-a privit cu mai multa apreciere decit au facut-o ceilalti colegi ai sai. Vasile Puscas este un intelectual de scoala veche, pe care politica nu-l poate tiri in transee ca sa-l umple de milul puturos al unor framintari sub nivelul sau. Nu a avut nici complexul infrintului care nu se mai poate ridica si nici nu a pozat in mesagerul unor proiecte prea destepte ca sa poata fi intelese de norod. Desi a avut minusurile sale la guvernare, a incercat sa recupereze in opozitie, fiind unul dintre putinii parlamentari clujeni care au facut interpelari si au avut activitate politica in aceasta sesiune parlamentara.

De ce nu face puterea reforme si de ce nu face opozitia opozitie?
Puterea s-a incurcat in orgolii interne, in promisiuni nerealizabile si este sfisiata de interese ale unor formatiuni care nu au nimic in comun in afara de dorinta de a fi la putere. Astazi da semne de o boala cunoscuta doar PSD: aroganta. Doar acolo am auzit expresii de genul: acum facem cum vrem noi, noi sintem jupini in tara asta…
Opozitia, la rindul ei, dispretuieste atit de mult actuala putere incit considera ca nici nu trebuie sa se oboseasca sa mai faca ceva pentru a creste in sondaje, este suficient cit greseste puterea pentru ca PSD sa cistige procente. In loc sa faca dezbateri publice pe teme de controversa politica, aranjeaza din culise tot felul de scenarii, intinzind capcane in care puterea cea „naiva” sa pice cu succes.
Strategii PSD mai au un argument in favoarea lipsei lor de combativitate: in aceasta perioada, Alianta si Traian Basescu sau Emil Boc la Cluj se bucura inca de atita popularitate incit un atac la adresa lor s-ar intoarce ca un bumerang impotriva opozitiei. Cel mai probabil ca vor astepta efectele unei erodari firesti pentru a se plia atunci pe asteptarile populatiei dezamagite.

Cum se pregateste inca un pol de putere la Cluj
Ioan Rus asteapta si el ceva. Exista scenarii conform carora, se vede sef al PSD in viitorul apropiat. Daca „prostanacul” Geoana nu se descurca si isi rupe gitul, Adrian Nastase trece in conul de umbra ca fost asociat cu interesele unor afaceristi suspecti, iar Iliescu iese la pensie, doar Ioan Rus, ardeleanul care l-a invins pe „il prezidente”, expert in alegeri de culise, mai poate prelua friiele celui mai puternic partid de opozitie. Prins asadar, in itele unor proiecte suprarealiste este evident ca seful opozitiei clujene nu mai are timp pentru fleacurile acestui oras de provincie si asteapta de la soldatul de rind sa-si descarce mitraliera in adversarul care l-a pus la pamint in „batalia” din anul 2004.

• În 2004, ardelenilor li s-a oferit o autostradă, în 2005 li se ia; dar, dacă au loc anticipate, li se dă din nou!

Autostrada Brasov-Bors are o poveste foarte interesanta. Felul in care s-a nascut ideea acestui proiect si cum a inceput lucrul la autostrada care trece pe linga Cluj exprima intr-un fel, chintesenta lucrurului rau inceput, este exemplul ce demonstreaza ca drumul pavat cu cele mai bune intentii poate sa nu duca nicaieri, dar el trece, neaparat, pe la urna de vot. Autostrada pentru care s-au rasucit politicienii chiar si din saunele in care dormeau, are o istorie mai degraba politica. Ea seamana cu micii si berea oferite de baronii Sudului, dar, pentru ca Nordul a avut pretentii de staif, este altceva. Este ceva ce-o sa ne cam coste.

Cine se joaca de-a psihosociologia?
Cu doi ani inainte de alegerile din vara trecuta, un proiect care parea pornit din laboratoarele sofisticate ale unor „iredentisti” bine camuflati a dezlantuit, peste un Ardeal saracit de tranzitie, o campanie de inflamare a orgoliului local fara precedent in ultimii 50 de ani. Presa acelor ani era mijlocul excelent de manipulare, ea a fost folosita pentru ca jocurile politice ale puterii sa aiba suport in teritoriu: era vorba de lupta dintre aripa ardeleana si cea moldoveana din PSD. Ardeleanul de rind, om dezamagit de toate guvernele Romaniei, frustrat de un trai decent ca cel al vecinilor sai din Vest, vecini cu care lesne se putea compara, ajunsese foarte usor de manipulat. Aproape orice explicatie i s-ar fi oferit acestui om umilit de saracie, ar fi primit-o cu usurare. Ei bine, tezele care au fost atunci servite le cunoasteti: ardeleanul (si in special clujeanul) este un om special, mai destept, mai harnic si mai merituos decit toti confratii lui din Romania si prin urmare merita un tratament mai bun, sau merita, chiar o tara a lui, o provincie istorica pe care sa o guverneze un guvernator local. I s-a spus atunci cetateanului din Nord ca el este mai sarac pentru ca cei din Sud sau Rasarit ii maninca piinea, pentru ca zonele necivilizate ale Romaniei inghit ca niste gauri negre banii celor de aici. Argumentele erau extrem de subrede, tezele tendentioase, statisticile folosite cu reacredinta. Iar rezultatele au venit foarte repede: unii s-au saturat de România, iar altii ii dadeau afara din spitalele clujene pe bolnavii de dincolo de munti.
Pe fondul acestui orgoliu extrem de inflamat, guvernul PSD a facut publice proiectele de autostrazi convenite cu Uniunea Europeana, atit in ceea ce priveste traseul lor cit si finantarea din fonduri comunitare: autostrada care urma sa lege Ungaria de Bucuresti nu avea sa treaca prin Cluj ci pe la Arad!

Ba sa treaca pe la noi!
Stirea cum ca o frumoasa autostrada aducatoare de bani si beneficii ii ocoleste pe clujeni a facut sa explodeze orgoliul celor „din inima Ardealului”. Nimeni nu era dispus sa accepte ca specialistii care au conceput o retea de autostrazi pentru intreaga Europa, a avut in vedere argummente de oportunitate, de costuri reduse si de continuitate spre continent atunci cind au facut planurile. Culoarul IV era, conform acelui proiect prioritar pentru o Romanie europeana si nu culoarul VI, cel care inclujea Clujul. Presa locala a acuzat puterea de la Bucuresti de faptul ca ii neglijeaza din nou interesele. Ardelenii au crezut imediat ca sint in mod evident de data aceasta, victimele unei discriminari din partea bucurestenilor.
In acel moment au aparut la rampa si politicienii care pina atunci preferasera jocul din culise. Ei au sperat atunci ca pot folosi ceea ce sadisera in sufletul ardelenilor in scopuri pur electorale, ca pot atrage resursele de patriotism ale acestor oameni spre urnele ce le erau predestinate. Grupul ministrilor PSD de la Cluj, condus de Ioan Rus, a cerut expres ca guvernul sa accepte un alt proiect de autostrada, una care sa treaca pe la Cluj. Era necesar, au motivat acestia, pentru ca PSD care nu a fost niciodata simpatizat in zona sa cucereasca o data pentru totdeauna electoratul transilvanean, iar acest lucru se putea face cu mirajul autostrazii. Pentru ca Europa nu ar fi putut fi convinsa, cu astfel de argumente, sa traga autostrada mai aproape de orasul minisrilor PSD, ei au facut rost de alta. De data aceasta au apelat la americani: nu puteau eclipsa un proiect european pe bani europeni! Bechtel a fost fericitul ales si desemnat fara licitatie sa construiasca repede, sau macar sa inceapa in graba o autostrada, pina la alegerile din iunie 2004.

Autostrada PSD
Cu citeva luni inainte de alegeri, prefectul PSD de la Cluj, Vasile Soporan este chemat la Bucuresti sa semneze contractul cu Bechtel. Se fac fotografii, se bea sampanie. La inceputul campaniei electorale se incepe lucrul la autostrada in prezenta liderilor PSD, a celor care aveau sa candideze in alegeri. Era clar o actiune politica, nici macar mascata, din care sperau sa cistige capital electoral: doua utilaje au poposit pe o pajiste, presa consemna cu frenezie cum se va construi acolo o autostrada. Ca totul sa para si mai credibil, firma Bechtel a trecut la angajari. Pe tot parcursul campaniei electorale, in redactii soseau comunicate din partea Bechtel care anuntau ca se fac angajari. Inca o imensa si periculoasa iluzie, pe care politicienii nostri au creat-o cu buna stiinta. Iar Bechtel a fost cel mai bun agent electoral PSD din campania de anul trecut. Banii pe care ar fi trebuit sa-i aloce guvernul Romaniei pentru a construi o autostrada cu costuri de 30% mai mari decit cea de pe culoarul IV nu erau, desigur, niciunde. Romania chiar nu-si putea permite luxul de a face cite o autostrada peste tot pe unde doreau pesedistii sa cistige alegerile.

Pe autostrada lor trece si Boc
Orice politician rational ar fi acceptat scenariul deja scris de PSD, din motive foarte usor de intuit. Asa a facut si Emil Boc, in momentul in care a devenit candidatul PD la Primaria Cluj. El a declarat ca recunoaste necesitatea autostrazii si ca se va lupta pentru ca acest proiect sa se realizeze. Era vorba de un electorat care avea asteptari foarte mari: de la Bechtel astepta salarii mari, de la statul roman despagubiri imense pentru terenurile ce urma sa le ocupe autostrada,firmele sa prinda contracte de lucrari, iar istoricii se bucurau si ei ca vor fi platiti pentru descarcarea de sarcina arheologica a zonei. Cum sa dezamagesti o mare de iluzii? Boc a mers mai departe si el, pe autostrada PSD-ista, iar tactica lui s-a dovedit buna – a cistigat alegerile fara sa-i piarda pe cei care isi agatasera sperantele de autostrada lui Ioan Rus.

Ce sa faci cu o castana fierbinte?
Dupa entuziasmul alegerilor, a venit si clipa adevarului. Traian Basescu a spus ca autostrada Bors Brasov nu se justifica. Tariceanu a spus ca nu sint bani, ca nici in 2004 guvernul PSD nu a alocat sumele necesare acoperirii lucrarilor facute demonstrativ. Proiectata de dragul ardelenilor ce trebuiau sa-i voteze, pesedistii tradati in iunie urmaresc cu atentie echilibristica pe care trebuie sa o faca democratul Boc pentru a se mentine pe autostrada lor. Boc s-a luptat precum predecesorul sau, Ioan Rus, sa obtina fondurile necesare continuarii lucrarilor. Este o logica politica fireasca: de ardeleni si de sustinerea lor mai are inca nevoie, iar pesedistii abia asteapta un insucces al sau in „lupta” cu cei de la Centru pentru a-i sublinia, prin comparatie, lipsa de forta politica. Singura sa optiune este aceea de a se lupta pentru un proiect pe care cei detasati de patriotismul local nu-l accepta. Si iata cum, Emil Boc, un democrat cu largi vederi europene, va continua autostrada ardeleana, sub presiunea somerilor de la Bechtel si a apropiatelor alegeri anticipate.

Bechtel – glorie scurta, scandaluri indelungate
Cu doar doua zile inainte de algerile locale, in care se confruntau ministrul inca in functie Ioan Rus, unul dintre marii sustinatori ai constructiei autostrazii transilvane, si democratul Em
il Boc, un comunicat de presa al companiei Bechtel sosea pe faxurile redactiilor anuntind angajari masive de muncitori pentru lucrarile la autostrada. Cu citeva saptamini inainte de momentul electoral, se inaugurau cu mare fast, in prezenta conducerii de stat si de partid a momentului, lucrarile la autostrada. Momentul a fost umbrit doar de lipsa de la festivitati a fostului ambasador SUA, jenat de semnificatia momentului, dar si de un articol caustic din Financial Times, care dezvaluia cititorilor sai faptul ca premierul roman Nastase are „greturi” la licitarea marilor lucrari de infrastructura. „Autostrada inseamna o adevarata mana cereasca pentru clujeni”, titra presa scrisa locala, trecind in revista promisiunile guvernantilor. Se contabilizau astfel nu mai putin de 800 de locuri de munca pentru moment, urmind cu alte angajari sa fie facute, pina la completarea unui numar de pina la doua mii de salariati. Cuprinsi de febra vinzarilor, producatorii de ciment si de alte materiale de constructii trepidau in asteptarea momentului semnarii contractelor cu antreprenorul. Nici nu rasunase inca prima lovitura de cazma, ca firmele de constructii locale, mai mici sau mai mari, se laudau cu faptul ca au reusit sa subcontracteze lucrari la autostrada.
Momentul de glorie s-a terminat insa repede. Alegerile au trecut iar promisiunea autostrazii n-a jucat rolul scontat. Daca, la inceputuri, oficialii Bechtel se declarau inamorati de muncitorul roman, harnic si priceput in toate, o data cu trecerea timpului opiniile au inceput s se schimbe. Muncitorul roman a inceput sa acuze salariul de mizerie si munca de sclav. In scurt timp, angajatii romani s-au plins ca americanii refuza sa le mai plateasca orele suplimentare si s-au declarat nemultumiti si de diferentele „foarte mari” de salarii intre ei si muncitorii turci. Potrivit acestora, in timp ce romanii cistigau 3,3 milioane de lei pe luna, turcii ar fi primit 2000 de euro. De altfel, previziunile facute de analistii de la Financial Times s-au adeverit: noul guvern a inceput prin a diminua finantarea, urmind ca mai apoi sa suspende lucrarile la autostrada. De curind, Bechtel a anuntat ca isi reduce activitatea, urmind sa disponibilizeze o parte din personal, fapt care a generat cresterea tensiunilor sociale. Premierul Tariceanu a acuzat compania Bechtel ca incearca un santaj social si i-a avertizat pe americani ca nu va accepta aceasta modalitate de negociere. Se pare insa ca, pentru actuala putere, este prea tirziu – in comunele clujene de pe traseul autostrazii, muncitorii se pling ca „presedintele Basescu nu le mai plateste salariile”…