Legea Educației, în varianta ei reformistă, s-a oprit, încă din primăvară, la Senat și acolo zace și azi. Președintele comisiei de învățămînt din Senat nu este nimeni altul decît fostul ministru PDL, Mihail Hărdău. Lîngă domnia sa, alți vreo patru pedeliști și în rest PSD, PNL și ce s-o mai găsi (de fapt, găsiți aici). Situația este descrisă acum de ministrul Funeriu ca fiind o consecință a lipsei de voință din partea opoziției politice din Senat. Nimic mai fals! Îl înțeleg și pe domnul Funeriu că nu poate să muște din bătrînii senatori PDL. Dar cei care urmăresc cu atenție evenimentele din educație pot vedea limpede că acolo este un pact între toate partidele în interesul blocării legii.
La începutul verii, Mihail Hărdău, președintele comisiei responsabile, declara presei că sînt prea multe articole și amendamente la lege și că sigur nu vor avea timp să le parcurgă pînă la începutul anului școlar!
Iată că previziunile lui Hărdău s-au adeverit și anul școlar începe fără să se fi putut lua noile măsuri.
Anul acesta examenul de bacalaureat s-a dovedit, pentru prima dată după ’90, un examen greu de trecut. Cum-necum, tocmai pentru că nu a intrat în vigoare legea educației care reface sistemul de selecție la intrarea în facultăți, ministrul Funeriu a pus capăt minciunii naționale care era bacalaureatul în România, făcînd selecția la ieșirea din licee. Treceau toți cu note maxime, ca pe bandă. Întregul sistem avea de cîștigat de aici. Și liceele că erau socotite bune și copiii că mergeau acasă cu diploma la pălărie, dar mai ales universitățile care se umpleau de analfabeți. Și de bani totodată.
Ca să fim înțeleși, universitățile, de stat sau private, primeau pe oricine le bătea în poartă, ba mai mergeau să-i ia și cu arcanul de prin țară, pentru că sînt finanțate per cap de… student. Dacă e la fără taxă dă statul banii, iar dacă e la taxă dă taică-su banii. Deci, Citește în continuare „Bacul care doare și de ce țipă rectorii agresivi”→
Moartea cunoscutei artiste Mădălina Manole a adus în atenţia publică o problemă serioasă de politici de sănătate, care afectează capacitatea statului român de a oferi servicii de sănătate mintală adecvate propriilor cetăţeni. Cred că, până la cazul Mădălina Manole, am mai avut, din păcate, mulţi şi multe “Mădălini/Mădăline” care au rămas însă în anonimat. Notorietatea Mădălinei Manole poate oferi o oportunitate de a gândi critic şi reflexiv asupra modului în care abordăm şi înţelegem sănătatea mintală în ţară, pentru ca, pe viitor, astfel de cazuri să fie tot mai puţine. Aşadar, să procedăm pas cu pas la această analiză succintă.
Cum e privită sănătatea şi cum sunt organizate serviciile de sănătate mintală în ţările dezvoltate?
• Sănătatea este conceptualizată ca o stare de bine fizic, psihic şi social (aceasta este definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Aşadar, profesiile care sunt recunoscute ca făcând parte din sfera serviciilor de sănătate (“health professions”) şi care pot accesa sistemul în beneficiul pacienţilor, sunt cele medicale şi psihologice (psiho-sociale). Împreună ele definesc sistemul de sănătate modern, gândit pe un model bio-psiho-social.
Au făcut pod peste Dunăre în 105 şi au ocupat Dacia în 106. Au pornit spre nord făcând drum imperial, drum de piatră. Între 6 şi 10 metri lăţime, patru straturi adâncime, 90 cm, straturi de bolovani legaţi cu mortar, piatră spartă mărunt, pietriş sau nisip cu grăunte mare, apoi pavimentul, lespezi şlefuite. Pe margini, borduri solide, din loc în loc, brâuri care să ţină drumul strâns, rigole ca să se scurgă apa. Inginerii prospectau terenul în faţă. Ştiau morfogeodezie şi respectau principiile. La numai două zile de mers, în spatele lor venea drumul. În 108 au ajuns la Napoca, apoi la Porolissum, Zalău. 450 km. În doi ani. Apoi au făcut drumurile secundare, drumuri pentru transport marfă sau vicinale. Dar şi drumuri private. În total, în Dacia au făcut peste 4.300 de kilometri de drumuri şi 25 de poduri în primii ani de ocupaţie… Ei au stat aici 160 de ani. Nouă ne-au mai trebuit 1.600 de ani să facem încă pe atât.
Nemţii
6.800 de kilometri s-au făcut în timpul lui Carol I, în mai puţin de 15 ani. În Transilvania, toate măsurătorile topo şi hărţile s-au făcut în timpul ocupaţiei habsburgice. Topograful Dorin Ursuţ le-a studiat şi a predat topografia la universitate spunând tot timpul: de fiecare dată, la fiecare verificare, cotele din hărţile tocmite de austrieci au ieşit la fix!
Românii
Trei ani au lucrat la 5,6 km de drum care ocoleşte Gherla. În 14 august, Emil Boc, Radu Berceanu, directori locali şi primarul Gherlei tăiau panglica acestei centuri ocolitoare. La cinci zile după, drumul s-a prăbuşit. Citește mai departe!
Batrinii din orasul lui Boc circula gratis cu autobuzul si merg seara de seara, in „pelerinaj” la mall. Au descoperit aceasta noua metoda de evadare din singuratate si de intrare intr-o noua iluzie. Nu cumpara nimic, rareori intra in magazine, dar stau pe canapele, se intilnesc cu alti pensionari la o poveste si se incalzesc. Se plimba pe sub boltele de plexiglas, pe linga reclamele marilor firme. Singuri sau cu alt batrin de mina, petrec citeva ceasuri sub palmierii stranii, nici ei la locul lor, si fara sa clipeasca se incalzesc la lumina unui loc de noi inventat.
Ninusca e din Aschileul Mic, are 83 de ani, ochii albastri si o parere formata despre mall-uri. Imbracata toata in negru merge usor aplecata, atenta, pe gresia ca gheata ce acopera citeva hectare de mall, in capatul dinspre Sud-Est al orasului. „Or facut si ai nosti, pe timpuri, biserici, dar aiastea sint mai mari. Nu stiu chiar bine cum le zice, magazine, magazine, da… aveam si noi la Aschileu mai demult coperative cu de toate. Cu piine, rachiu, chibrite, petrol… astea sint ceva modern. Mie imi place sa le vizitez. Cind ma duc vara la sat, acasa la rude, le-oi povesti cum e pe aici”, spune Ninusca din Aschileul Mic, care acum locuieste la Cluj, la copii.
E o batrina frumoasa, isi aminteste cum se faceau serbarile la sat, cind venea Craciunul, mai An Nou, vara dupa secere… Cel care termina primul primea cununa si-i cintau lautarii. Se intilneau la biserica, mai stateau oleaca la povesti. Sau la sezatori, iarna. Dar de ce o intreb toate astea? Pe batrina Ninusca o tulbura amintirile. Ii plac vitrinele, ii plac fintinile, ii place ca sunt „canapeiuri” pe care sa stai cind ostenesti.
Privitorii de vitrine
A fost profesoara de istorie, vine aproape in fiecare seara la mall, uneori pe la amiaz cu prietenele. Cind isi pot permite merg la un piure de castane, la etaj, cind nu, se plimba, povestesc, schimba pareri si se odihnesc pe canapele.
„E o placere sa stai si sa privesti, e aerisit, e multa lumina. Nu avem bani sa ne cumparam ceva din magazinele astea. Nu sint pentru noi. O curea barbateasca, ati vazut, este peste o suta de lei! Si nici nu sint bune. Pe vremea mea o pereche de cizme erau din piele, te tineau zece ani. La fel un palton, din stofa buna! Acum sint facute sa le arunci, de, societatea de consum! Dar nu cu cumparaturile avem noi treaba. Ne place pur si simplu sa ne plimbam pe aici. E cald, placut si vezi oameni. Pensionarii nu-si permit sa cumpere ci sa priveasca. Vitrinele, aranjamentele, muzica… Altadata mergeam la terasa «Boema» pe Iuliu Maniu, sau la cofetarie, in centru, la Teatru sau la Opera. Acum nu ne mai permitem, stiti, biletul e scump. La fel si masa la restaurant. Dar aici venim des, de cind s-a deschis, ne facem plimbarea, cum ar veni. In plus, poate ca ne amagim, dar e un aer de metropola occidentala, nu de provincie. Noi nu ne permitem sa calatorim. Asta pentru noi e un fel de calatorie, si e gratis”, explica doamna Minerva, fosta profesoara, cum a ajuns sa-si petreaca zilele la mall. Uneori vine cu sotul, un barbat care mai profeseaza in invatamint, la particular.
Cea mai mare „întreprindere”
din Transilvania, cum obişnuiesc „baronii” Universităţii Babeş-Bolyai s-o
numească, este un vulcan fierbinte gata să erupă. Crizele prin care trece
Universitatea nu ţin nici pe departe de nemulţumiţii care critică actuala
conducere, ci sînt rezultatul unor problemele adînci care macină instituţia de
ani de zile. Este vorba de o ruptură gravă între conducere şi studenţi, între
aceeaşi conducere şi marea „masă” de cadre didactice şi, foarte grav, între
universitate şi oraş.
Studentul, o „vacă bună de muls”
Studenţii de la Babeş Bolyai, cei 60 de mii cu care se mîndreşte conducerea, sînt, de fapt, o sursă enormă de bani. În sacul fără fund al universităţii intră anual saci de bani. Fiecare student aduce puncte pentru care Universitatea primeşte finanţare de la buget. Mai mult decît atît, procentul studenţilor aflaţi la cursurile cu taxă a crescut cu fiecare an. Fără nici cea mai mare grijă faţă de eficienţa actului de învăţare, UBB bagă în amfiteatre mai mulţi studenţi decît scaunele existente.
„M-am dus să mă înscriu acum
cîţiva ani la business. Erau 500 de locuri cu taxă. Eu aveam media 9,67 la
bacalaureat. Am intrat pe locul 1.400 şi ceva, vă daţi seama că n-au avut
limite, că n-a fost nici o selecţie. Că doar banii contează. La primul curs
nici nu l-am zărit pe prof. Am spus acasă cum stau lucrurile şi m-au retras de
acolo. Acum studiez în altă ţară”. Prin urmare, ei spun că „numărul şi calitatea
slabă a studenţilor reprezintă în sine un rău pentru studenţi. Am ajuns ca,
prin mulţimea noastră, să ne facem rău nouă înşine”.
Colosul cu picioare de lut
Dimensiunile gigantice ale
Universităţii sînt, pînă la urmă, în avantajul celor care o conduc. Un colos
este mai uşor de dominat atîta vreme cît zecile de mii de studenţi nu se mai
pot organiza. Studenţii, prin numărul lor exagerat de mare, devin o masă mai
uşor de controlat pentru că ei nu reuşesc să se coaguleze. Între cei foarte
puţini buni şi masa de mediocrităţi venite pe bandă din licee, nu există
coeziune, nu există compatibilitate de idei şi nu se coagulează scopuri comune.
Dacă altădată admiterea pe bază de examene exigente selecta douăzeci de
studenţi pentru o facultate, acum, fiind mii, ei nu reuşesc nici măcar să se
întîlnească toţi pe parcursul unui an.
Gîndire comunistă de „talie mondială”
Cînd o mînă de studenţi de la
Filologie, grupaţi în jurul revistei „Echinox”, au încercat să critice
conducerea universităţii, represaliile nu au întîrziat să apară. Ei au devenit
nişte paria, iar cadrele didactice care i-au susţinut nu şi-au mai luat
drepturile băneşti o vreme, iar pentru cîteva luni toate promovările s-au
anulat. Studenţii îi reproşează universităţii faptul că orientarea spre student
este doar la nivelul retoricii. Ca în comunism.
În realitate, ei nu
beneficiază nici pe departe de condiţiile de studiu sau de o viaţă studenţească
la nivelul aşteptărilor create de propaganda pe care o fac conducătorii
universităţii. Studenţii nu au o sală de teatru adecvată nevoilor lor, nu au un
club, chiar şi revista „Echinox” a devenit „duşmanul” declarat al conducerii
universităţii. Cînd studenţii au cerut acces la internet în incinta
universităţii, un cadru didactic ar fi replicat: ”Cum, internet şi calculatoare
pentru toată lumea? Dar cum putem controla asta?”
Dacă în Piaţa Matei Corvin
există acces wireless la internet, în mod absolut incredibil, la universitate
nu este aşa ceva. Chiar şi pentru un observator din afară, este limpede că
„efectivele studenţeşti” sînt cifre bune de raportat ca producţia la hectar pe
vremea comuniştilor şi nu reprezintă pentru conducerea UBB nişte parteneri de
dialog şi colaboratori reali. Atîta doar, că pentru ei există universitatea.
De la școala coloneilor la școala studentului
Cea mai drastică problemă
sesizată de cadrele universitare de la UBB, adică de acei profesori care mai
îndrăznesc să spună ceva, după care cer neapărat confidenţialitatea surselor,
este ruptura dintre conducerea Universităţii şi cadrele didactice. Între
suveran şi vasali.
„Universitatea funcţionează
aşa cum funcţiona mai demult Sidex Galaţi, ca o uzină prin care se sifonează
bani. Este căpuşată de firme care vînd tablă. Este singura universitate din
ţară care are două organisme ce o conduc, Consiliul Academic, care îl are ca
preşedinte pe Andrei Marga, şi Senatul cu rectorul Bocşan. Parcă sîntem stat în
stat cu preşedinţie şi guvern. La ce sînt bune toate astea? Sînt surse de băgat
bani în buzunarele lor! În loc să-şi pună salarii şi să inventeze noi consilii
şi preşedinţi, mai bine ar face ceva pentru studenţi cu banii ăia!”
Între conducere şi cadrele
didactice, spun acestea din urmă, este o prăpastie. În loc să fie relaţii de
colegialitate, acolo sînt relaţii de vasalitate. Cei care deţin funcţii ştiu că
trebuie să tacă şi să se supună, pentru că altfel pierd totul. Dacă intră în
dizgraţie, pierd şi poziţie, şi bani, şi proiecte. „Cei care conduceau UTC-ul
altădată conduc Universitatea acum. Ei au fost la putere în comunism, ei sînt
şi azi. Aşa gîndesc, aşa acţionează, aşa procedează, cu aceleaşi metode ca pe
vremea comuniştilor. Citiţi textele lor, comunicatele, articolele sau
interviurile lor. Limbaj de lemn — idei
comuniste.”
Buletinul informativ al UBB începe cu textul lui Andrei Marga aşa cum începeau publicaţiile comuniste cu cuvîntările lui Nicolae Ceauşescu. Acolo se publică şi replicile conducerii UBB la articolele din presă, fără a fi prezentate şi articolele respective în aceeaşi publicaţie tipărită din bani publici. Intelectualii de talie mondială ar trebui să ştie că aceasta este o regulă elementară a comunicării instituţionale.
Finanţele universităţii sînt încă o cutie neagră, cu toate că avem de-a face cu o instituţie de stat, supusă legilor transparenţei. Nu am primit nici pînă azi datele cerute cu privire la premiile acordate anumitor cadre didactice (cam mereau aceleaşi şi neapărat agreate de conducere) în fiecare an, şi nici cele referitoare la sumele cheltuite cu deplasările preşedintelui Marga în străinătate, deşi lista acestora rivalizează cu cea a deplasărilor ministrului de Externe al României.
Izolați de oraș
Stilul de lucru al
preşedintelui Andrei Marga a pus în ultimii ani Universitatea într-o situaţie
anormală. Aflat în conflict cu primarul Emil Boc şi în relaţii de maximă
răceală cu liberalul Marius Nicoară de la Consiliul Judeţean, dar şi cu alte
instituţii locale, Andrei Marga a izolat practic Universitatea de restul
oraşului. Nu există programe comune, nu există proiecte ale Universităţii care
să interfereze cu oraşul. Nu există manifestări culturale care să atragă
populaţia Clujului. Nu există relaţii cu mediul de afaceri, care să-i ajute pe
absolvenţi cînd ajung pe piaţa muncii. Şi acele evenimente artificial create,
cum sînt conferinţele publice sau tîrgurile de joburi, nu au greutatea pe care
ar da-o o implicare serioasă la nivelul instituţiei. Sînt mai degrabă cadre didactice
puse să facă ceva, conceptul fiind acela de formă fără fond, pentru a se bifa
acţiunea, după care nu se pun la dispoziţie nici logistica, nici fondurile
necesare. Aşa se face că pentru conferinţele organizate de Amfiteatrul Cultural
Clujean nu s-au dat bani pentru un site
sau pentru cîteva afişe necesare popularizării lor, adică exact scopului pentru
care au fost create.
„Ce gest mai semnificativ în privinţa rupturii de oraş decît acela de a fi scos Filarmonica din clădirea Universităţii? Dacă ar fi fost gîndire de intelectual cu caracter, ar fi făcut cadou oraşului găzduirea Filarmonicii. Gratis ar fi putut să ţină acolo Filarmonica, la cît de mare colos se consideră. Dar ei au scos-o în mod ruşinos în stradă. Ce mîndrie mai mare ar fi fost ca Filarmonica să cînte în casa Universităţii? Nu pot forma caractere oameni fără caracter şi nu pot forma intelectuali oameni care nu sînt cu adevărat intelectuali!” (Universitar clujean)
Nota redacţiei: Toate discuţiile avute de autor cu profesori ai universităţii, foşti şi actuali studenţi, în timpul muncii de documentare a acestei analize, au fost însoţite de refuzul categoric al acestora din urmă de a accepta identificarea lor în textul articolului. Am acceptat acest refuz luînd în considerare interesul public pe care îl serveşte subiectul. În plus, această atitudine denotă încă o dată lipsa de liberă exprimare ce domină lumea academică.
Dispariţia Patriarhului Teoctist lasă în urmă un „şantier”. După o tranziţie stagnantă, poate binevenită în contextul socio-politic din România, dar categoric prea lungă şi ineficientă, Biserica ortodoxă trebuie să-şi găsească drumul spre ce vrea ea să devină. Sub patriarhatul Prea Fericitului Teoctist biserica şi-a găsit lineştea. Sub următorul patriarh ea trebuie să se găsească pe sine. Din Transilvania acest drum se vede unul al identităţii genuine şi al dialogului activ cu toată societatea.
Lasă în urmă un şantier Pentru prima dată în istoria Bisericii ortodoxe, există şansele ca alegerea viitorului patriarh să fie un pas mare pentru soarta celei mai iubite dintre instituţiile româneşti. „Viitorul patriarh trebuie să aibă pricepere şi viziune, ceva ce pînă acum nu a fost. Ne-am bucurat cu toţii de longevitatea patriarhatului de pînă acum. S-a asigurrat pacea atît de necesară pe parcursul tranziţiei. Dar e limpede că aceasta a însemnat şi o stagnare. Moştenirea Patriarhului Teoctist este una foarte grea , s-au acumulat restanţe. Nu este o criză, dar e un şantier. Nu ştim acum cine va fi succesorul, dar ştim cam ce are el de făcut. Fără a face acum un program de guvernare pentru viitorul patriarh, îndrăznesc să spun, de aici, din Ardeal, ce cred că trebuie pentru viitorul bisericii. Biserica română ortodoxă trebuie să se ia în serios şi să treacă la o reformă profundă. În primul rînd ea trebuie să-şi regăsească identitatea genuină, să se debaraseze de toate decorurile inutile şi ritualurile şamanice şi să se regăsească în plinătatea şi forţa ei spirituală profundă, în rolul ei esenţial. Succesorul trebuie să ştie că biserica ar trebui să aibă un rol activ, să se implice în dialogul cu toată societatea, chiar şi cu cei care nu sînt credincioşi. Trebuie să fie activă, dar nu să cadă în activism. Pentru ca pe acest şantier să se construiască ceva trebuie să avem un succesor cu mînă puternică, cu înţelepciune şi multă credibilitate”, consideră Radu Preda, teolog şi profesor universitar.
De la vîrf începe schimbarea Spre deosebire de sistemul papal, patriarhatul ortodox este mult mai „democratic” ca să spunem aşa. La Biserica ortodoxă , sinodul, ierarhiile intermediare şi baza sistemului sînt instrumente importante în propagarea sau estomparea mesajului de la vîrf. La ortodocşi, nu doar vîrful piramidei contează ci şi baza, felul în care structurile episcopale intermediare îşi însuşesc sau nu viziunea patriarhului. Pentru ierarhii Bisericii ortodoxe, ce spune patriarhul nu este lege, sinodul avînd un cuvînt greu de spus. Cu toate că aceasta este tradiţia la noi, dacă în Biserică se simte nevoia unei schimbări, doar de la vîrf se poate începe. Tranziţia noastră s-a transformat mai mult într-o convalescenţă, iar mulţi aşteaptă un tratament grabnic.
Alegeri libere Pentru prima dată în istoria patriarhatului, succesiunea va rezulta în urma unor alegeri libere şi transparente. Pînă acum, patriarhul României a provenit din cadrul Mitropoliei Moldovei, cu excepţia primului patriarh, Miron Cristea. Aceasta nu este o regulă canonică, dar a fost o înţelegere atunci cînd Iaşul a pierdut statutul de capitală a Moldovei ca România să-i ofere în compensare patriarhatul ortodox. De data aceasta Biserica se pregăteşte de alegeri libere, în care toţi candidaţii să aibă şanse egale. Peste 40 de zile vom afla cine va conduce destinele Bisericii ortodoxe române, biserică cu 18 milioane de credincioşi. Miza este foarte mare, cu atît mai mult cu cît, ea se află în momentul unei mari provocări: întîlnirea cu Europa catolică. Numele posibililor candidaţi, vehiculate în aceste zile, sînt cele ale Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Teofan al Olteniei şi Daniel al Moldovei. În funcţie de cum vor rezona membrii Sinodului la proiectele şi viziunea fiecăruia vom avea o biserică reformată, care să răspundă la cerinţele epocii moderne sau nu.