Autor: Ruxandra Hurezean

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Citește în continuare „Istroromânii. Zece veacuri de singurătate” →

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?

În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei.

Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens.

Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”
Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.

Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”
Dragoş, studii de Drept

Articolul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de Dan Bodea

Roxana

Recent am citit cartea unei jurnaliste americane despre cum moartea soțului ei care a făcut infarct i-a schimbat radical viața. A considerat important de transmis și, de aceea a scris cartea, cum viețile noastre se pot schimba în câteva secunde. Viața oricui se poate schimba cât ai clipi.

Jurnalistei i se întipăriseră în minte toate amănuntele acelui moment, detaliile fiecărui gest sau cuvânt. Și concluzia ei a fost că o amărâtă de secundă este suficientă pentru ca totul să devina altfel. Construiești ani, zeci de ani și vine o afurisită de clipă care face praf totul.

Dacă nouă nu ni s-a întâmplat, dar înțelegem asta sau dacă ni s-a întâmplat și iar înțelegem, atunci putem.

Putem să schimbăm și noi ceva. Tot de câteva secunde este nevoie.

N-am să vă mai spun nimic eu, pentru că Roxana povestește cu felul ei de a o face, despre ce i s-a întâmplat ei.

Ea s-a ridicat într-un fel, dar nu s-a ridicat încă, în alt fel.

Haideți să o sprijinim. Citește în continuare „Roxana” →

Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes

Luna august aduce la Centrul de Interes o serie de trei noi expoziții de artă, în spațiile: BARIL, CAMERA și SABOT. Vernisajul expozițiilor are loc joi, 10 august 2017, de la ora 19:00, la Centrul de Interes de pe strada Fabricii de Chibrituri, nr. 9, etaj 4. Citește în continuare „Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes” →

Remarcabilii

Remarcabilii

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”, „Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle. Citește mai departe!

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Un român, fost autor de jafuri, ajunge campion de maraton și lecție de viață

Ați citit Shantaram, romanul autobiografic al lui Gregory Roberts, un evadat dintr-o închisoare de maximă siguranță din Australia care-și caută rostul prin favelele indiene? Dar cărțile Svetlanei Aleksievici despre fetele fecioare sau soldații din Afganistan? Ei bine, chiar dacă nu le-ați citit încă, e bine de știut că au avut un succes extraordinar, s-au și vândut ca pâinea caldă, dar au avut și recunoaștere instituțională, ultima autoare primind premiul Nobel. Sigur că e vorba de literatură de calitate, de scriituri profesioniste sau de excepție. Dar mai e ceva. E o sete de viață a cititorului, de experiențe trăite cu adevărat, de contactul cu omul viu, cu atât mai mare setea, cu cât lumea virtuală ne digeră zilnic în burta ei. Se poate spune că dacă mai ieri omul căuta lumea imaginară în care să-și găsescă refugiul din cea reală, acum se întâmplă procesul invers. Căutăm cu ardoare viața reală în care să evadăm din cea virtuală, o adulmecăm, o urmărim și ne hrănim cu ea când o găsim.

Bistriţeanul Tiberiu Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv Maratonul 6633 Arctic Ultra, o cursă desfăşurată pe distanţa de 350 de mile (peste 560 kilometri) în apropierea Cercului Polar, el conducând această probă extremă de la început până la sfârşit.

Zilele trecute, un maratonist român din Bistrița a publicat o carte autobiografică („27 de pași”). La lansarea organizată la Cluj, l-au așteptat peste 300 de oameni interesați să-l vadă și să-i afle povestea. L-au aplaudat frenetic și ore în șir au stat la rând să primească autografe. Cartea lui oferă o lecție de viață echivalentă cu revelarea unui „secret”, nu doar despre el, despre Tibi Ușeriu, cât despre noi. Putem, iată că suntem capabili să ne ridicăm de oricât de jos ne-ar fi trântit viața și să ne reinventăm. Este o carte despre „Așa nu” care te duce încet, în reprize de câte 27 de pași, spre „Așa da”.

Tibi Ușeriu a fost copil flămând, slugă pe brânză, călăreț singuratic, aventurier în Gran Canaria, autor de jaf armat în Austria, pușcăriaș între patru pereți într-o închisoare de maximă siguranță în Germania. După toate astea, a ajuns câștigătorul mai multor competiții de anduranță culminând cu ultramaratonul Arctic Ultra de la Cercul Polar, 6633. Aleargă ca un copil flămând, călăreț singuratic, aventurier nebun tocmai scăpat din pușcărie. Aleargă după sine însuși. Speră să se prindă de mânecă și să rămâna așa, împreună, pentru tot restul vieții.

Povestea lui Tibi este una aproape tipică pentru copiii săraci ai comunismului. Părinții – muncitori modești, locuind într-un bloc ca o cutie, într-un orășel din România muncitorească. Abrutizati de muncă, bătuți ei înșiși în copilărie, neînțelegându-se între ei, cu atât mai puțin înțelegându-și copiii, le aplică singura educație de care au auzit vreodată: cureaua de la pantaloni. Vara era dat slugă la munte unor ciobani care-l exploatau fără milă. Copil fără copilărie, visând să zboare cu bicicleta Tohan a vecinului, cu caii liberi de pe Bârgaie, cu tirul în lumea cea mare, râvnind după un cub de zahăr și închipuind banane cu carul, Tibi iese din menghina copilărie aproape la fel ca toți ceilalți de vârsta lui, tulind-o peste graniță. Pur și simplu așa a fost după ’90, așa s-a întâmplat. Dacă altă dată, când fugeau de acasă, copiii ajungeau agățați de trenuri în București, după căderea comunismului lumea cea mare îi ademenea, îi amețea. Fuga lui l-a eliberat, i-a dat ceva mai multe banane, vitrine colorate, muncă din răsputeri într-o pizzerie italiană din Germania și multe alte idei. Vedea că se poate. Că orice se poate.

„Am fost pe rând slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzer într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene dar nu şi din a treia. Vânat prin Interpol am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Atlantic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum nu o ştie nimeni şi n-a auzit-o nimeni niciodată. La fel şi cei care, fără a mă fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenul de capacitate la limba română”

mărturisește Tibi Uşeriu la începutul cărții lui.

Schimbarea lui nu se produce în închisoare, cum s-ar putea crede, ci în libertate. În închisoare, Tibi Ușeriu nu reușește să penetreze cu închipuirea unei vieți noi zidurile albe ale celulei. „Nu aveam vise”, spune el, „nu mă puteam gândi la ce aș vrea să fac când mă eliberez, acolo te gândeai doar cum să supravețuiești. Dacă supraviețuiai puteai face orice.” Și așa a și fost. Ajuns acasă în Tiha Bârgăului, Tibi îl găsește pe fratele său mai mare, Alin, organizând un fel de fundație-tabără pentru copii cum au fost ei. Îi învață să iubească muntele, mobilizează mii de tineri cu care plantează păduri și face cam ce nu-și putea închipui că se poate face. Casa bunicului lor, un alt loc de penitență în copilărie, devenise acum o așezare caldă, cu Alin aproape. Șase luni, Tibi n-a putut deschide ușa camerei. Se trezea dimineața dar nu ieșea. Aștepta să vină Alin, să îi deschidă ușa, apoi ieșea.

Pe drumul Damascului prin Dosul Zâmbroaiei

Iar ieșirea asta, într-o zi, a făcut-o în fugă. A alergat pe câmpuri, pe Dosul Zâmbroaiei, prin pădurile care altădată îi adăposteau chinurile copilăriei. A respirat, a alergat, s-a bucurat. A fugit, descoperind că trăiește, că se poate mișca și că e liber. Iar fuga aceasta a devenit o obișnuință. Ca plimbarea din curtea închisorii, unde măsura 27 de pași zilnic. Numai că acum erau 27plus27plus27… Curtea „închisorii” lui se lărgea cu fiecare zi și a ajuns cam la 10 km pe zi. Tibi încerca astfel să se elibereze de propriile fantasme și dezvolta o tehnică de îmblânzire a lor.

„Până atunci, vara însemna muncă, foame, chin și atât de puține clipe fericite, că le puteai număra pe degete. De pildă, când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-mi câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. E o senzație de fericire aparte, că un drog, care mă cheamă la ea mereu. Și acum, că un om matur, cu greu rezist tentației când dau de cal la păscut prin Dălbian. Îmi place șocul pe care îl au când se trezesc încălecați. Îmi place viteza cu care vor sa fugă de omul strâns lipit de spatele lor. Se scutură, lovesc în gol al cu copitele, se smucesc, frânează brusc. Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut, dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. O să trag după mine cum am tras sania roșie la Cercul Polar când cu Ultra 6633. Există lucruri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare, că vesta cu nisip cu care m-am antrenat luni de zile pentru Tor des Géants, competiția din Alpi. Vesta are tot felul de buzunare umplute cu nisip și cântărește 10 kile. Presiunea o simți în piept, în genunchi, la fiecare pas. Când o dai jos, ești mai ușor că un înger, parcă plutești deasupra pământului. Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie sa treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.”

scrie el despre cum s-a lipit alergatul de Tibi (Pag 70-71)

Ușor poate oricine, e un fel de vorbă a celor de la Tășuleasa Social, organizație înființată de Alin Uhlmann Ușeriu și pentru care lucrează amândoi frații acum. La Tășuleasa Social s-au demarat proiecte de mediu, sociale și culturale, s-au adunat în jurul ei de-a lungul anilor, zeci de mii de voluntari, au plantat sute de hectare de pădure și au cultivat respectul pentru natură și pentru spiritual tinerilor. Iar povestea fratelui mai mare care-l salvează de multe ori și-l recuperează pe cel mai mic, este și ea o lecție de viață, alta decât cea biblică, după cum remarca psihologul Mircea Miclea.

„Pot alerga pe acest drum al meu”, scrie Tibi Ușeriu, „cu ochii închiși și îl fac cu aceeași plăcere și acum, fie singur, fie cu Alin, cu voluntari sau cu diverși prieteni care vor să fugă alături de mine. E ca o terapie. Uneori îl mai alerg cu gândul la pruncul ăla alb și înfometat, învelit în nailon și încălțat cu cizme de cauciuc cu trei numere mai mari, care căuta noaptea, prin ceață, o paie inexistentă. Atunci alerg zâmbind. Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”

Și poate că cei mai importanți 27 pași pe care i-a făcut Tibi Ușeriu sunt în acestă carte.

„Nu regret că am scris cartea aceasta. Trebuia cumva să îmi asum trecutul pentru că ştiu că altfel mi-l asumă altcineva. (…) Pe cei care cred în mine nu i-a putut schimbat această carte. Mi-am ispăşit pedeapsa. Am început la 22 de ani să comit jafuri armate şi am fost prins la 25. Am fost condamnat pentru jafurile care le-am făcut la 23 de ani de închisoare. Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3… Dar dacă nu e de ajuns și mâine vor spune că trebuie să fiu spânzurat voi accepta să fiu spânzurat, am să mă obișnuiesc și cu asta cum m-am obișnuit cu toate.”

În 2017, la startul maratonului arctic din Canada s-au aflat 24 de concurenţi, care s-au înscris în cele trei secţiuni: 120 de mile, plus 120 de mile şi 350 de mile, în ultima luând startul şi Tiberiu Uşeriu (42 de ani), alături de alţi 17 participanţi. Din cei 18 înscrişi la start, doar Uşeriu şi încă trei participanţi – din Scoţia, Anglia şi Franţa – au mai participat la maraton.

În 2016, Uşeriu a câştigat Maratonul 6633 Arctic Ultra în 173 de ore şi 40 de minute şi a avut de înfruntat temperaturi chiar şi de minus 62 de grade Celsius. La start s-au mai aflat doi români – Vlad Tănase şi Andrei Roşu – care au încheiat cursa pe locul trei.

Text publicat în Revista Sinteza

Pantalonii de velur și restul lumii

„Dacă ai judeca un pește după capacitățile sale de a se urca într-un copac, el va crede toată viața că e un prost”
Albert Einstein

Când au ajuns în Germania erau tunși toți la fel, de frizerul de pe strada lor din Mediaș și, toți aveau pantaloni la fel, din velur maro, cusuți la același croitor. Erau cei mai buni și mai eleganți pantaloni pe care-i avuseseră ei vreodată. Dar nemții, cum au dat cu ochii de ei în ușa clasei, au început să râdă. Râdeau de frizuri? Râdeau de pantaloni? Râdeau de ei? Se vedea pe ei că vin din altă parte, că alt soare și alt frig le tăbăcise pielea? Aveau altă sclipire în ochi, ca mieii primăvara? Ce aveau ei atât de caraghios încât să se prăpădească alții de râs? Veniseră în țara lor mamă, după ce ani de zile tânjiseră s-o vadă. S-au așteptat la îmbrățișări, cum te-ai duce în vizită la bunici. La ispiteli curioase: cum e acolo de unde veniți voi? E munte, e mare, e vânt, sunt avioane? Dar nu, nimeni nu-i întreba nimic, iar când deschideau gura, germana lor stâlcită dezlănțuia hohote de râs.

S-au întors nedumeriți acasă. Acasă e un fel de a spune, stăteau provizoriu la un unchi. Părinții nu le-au putut explica prea multe. Copii afurisiți! Atât ține minte Paul că le-ar fi spus. Apoi a venit viața, s-au luat cu ea, n-au mai auzit răsete, n-au mai auzit mare lucru. Când granițele s-au deschis de tot, Paul și alții ca el s-au întors acasă, în Transilvania. N-a purtat supărare pentru niște șicane copilărești, s-a întors de dor, dar n-a uitat povestea cu pantalonii de velur.

Acum poartă ce-i place, cutreieră lumea ca ghid internațional, și-a cumpărat o casă, două, trei în satul în care sașii lui erau majoritari, iar el a devenit un foarte min-minoritar printre români și țigani. Ba mai mult, ca să râdă la rândul lui de jocul de-a majoritatea cu minoritatea, a adus cu el și alți prieteni din Olanda, America, Franța, Elveția… Sunt 13 nații reprezentate acum în satul sașilor de pe Valea Târnavelor. In serile de vară, Paul îi cheamă la masă în grădina lui și din acel nou Babilon răsună râsete în 13 limbi. Râd de o poveste cu pantalonii de velur.

MODELUL

În satul lor de sași în care poarta de la intrare se închidea cu zăvoarele seara, au fost primiți de-a lungul timpului mulți „musafiri”. Dar ei trebuiau să bată mai întâi la poartă și după ce li se deschidea și erau cercetați, de unde vin și cine sunt, erau primiți cu toată inima. Așa au intrat la ei în sat mormonii, cei izgoniți din Cârța, un italian care făcea cașcaval, un doctor, un pălărier, ciobani, țigani dar și Ricu, un măcelar român. Comunitatea lor închisă și tăcută își supraveghea atent „musafirii”. Românii, aveau să povestească sașii mai târziu, erau cei mai buni imitatori ai lor și cei mai bine primiți în comunitățile nemțești.

După ce și-au luat pământuri în vecinătatea sașilor românii se uitau atent la obiceiurile lor: când îi vedeau plecând la semănat, plecau și ei, când plecau sașii la secerat, plecau și românii, când ieșeau la coasă, ieșeau și ei. Când culegeau strugurii sașii, îi culegeau și românii. Pe deal aveau biserica sașii, pe deal și-au ridicat-o și românii. Aveau sașii o societate a femeilor, și-au făcut și româncele una. Aveau sașii școală, și-au făcut și românii. Aveau sașii bibliotecă, și-au făcut și românii.

Peste ani, preotul ortodox, împreună cu cel sas vor scrie într-un caiet de dictando cam cum s-au întâmplat lucrurile în satul lor. Iar la înmormântarea lui Ricu, măcelarul, bărbat gras și greu, sașii se vor fi încolonat în spatele cortegiului, iar când vor fi obosit cei câțiva români cu sicriul pe umeri, sașii îl vor fi preluat din mers și împreună l-au urcat dealul pe Ricu, măcelarul lor.

SUFERINȚA

Anda nu avea pachețel la ea în fiecare zi. Ba chiar în niciuna. Nu avea teniși nerupți, îi lua gata purtați de la frați. Colegele râdeau de ea, nu o dată ajungea acasă umflată de plâns. Dar mahalaua Gârcin nu-i lua în seamă lacrimile. Acolo curgeau râuri de lacrimi zi și noapte, copii, femei și fete frâmântau noroaiele curților cu lacrimile lipite de obraji ca niște semne din naștere. Într-o noapte, ascultând țipetele unei femei caftite de bărbat, care brazdau bezna mahalalaei, Anda și-a promis că ea nu se va mărita la 12 ani, nu va face zece copii și nu va rămâne în bezna țigăniei. A mers mai departe la școală. Ca și cum doar ea era pe pământ, nu mai auzea și nu mai vedea batjocura din jur. Citește mai departe!