Autor: Ruxandra Hurezean

Poliția contra mărului de stradă. Povestea unui oraș smart

Poliția contra mărului de stradă. Povestea unui oraș smart

N-a trecut mult de când ne anunțau cât de duri fuseseră ei, polițiștii locali. Confiscaseră un sac de urzici. Se impunea, urzicile erau ilegale. Cei cu sacii pe spinare nu aveau… certificate de producători! Și nu te joci cu legea. Au compus atunci un comunicat de presă, unul elaborat. Ne spuneau și cum au distrus urzicile alea dușmănoase. Le-au venit de hac, una-două! Mă gândeam atunci, vedea-v-aș adunând voi un sac de urzici! Pedeapsă mai mare pentru lipsa de minte nici nu există. În plus, de ce nu au dus marfa, dacă tot o confiscaseră, la cantina săracilor sau la un orfelinat?

Ei bine, au recidivat mai târziu, când s-au repezit ca ulii pe o biată bătrânică ce vindea flori de câmp pe pervazul unei bănci. Bătrâna a fost târâtă cu marfa ei ilegală de ditamai vlajganii poliției locale și scoasă din lumea noastră perfectă. Era ceva urât. Stătea acolo, în ochii lumii, îmbrăcată în negru și cu băsmăluța ei. Alături avea bastonul și un coș cu flori de câmp. Păi, nu e rușine? Trăim noi în orașul smart, în acest Silicon Valley sau nu? Afara cu ea din peisajul nostru modern urban. Au extras-o ca pe o scamă, au luat-o cu penseta de pe mocheta perfectă.

Uf, „mocheta” perfectă! Nu știu cine le-o strică în halul ăsta, dar miroase rău a urină. Centrul orașului, zidurile clădirilor, trotuarele sunt pline de urină și unsoare. Duhnesc. Din curțile interioare se ridică danfuri de fecale. Noapte de noapte hoinarii boemi își fac nevoile pe unde apucă. Dar nu pot fi văzuți pentru că e întuneric. Înțelegem asta. Și ca să patrulezi noaptea ar trebui să nu dormi. Și cum să nu dormi noaptea? Înțelegem și asta. Se mai și bat. Umplu străzile de urlete, se izbesc de vitrine, își trag pumni , se distrează boemii orașului. Să-i lăsăm zic. Nu e niciun polițist pe străzi. E și pentru ei noapte, a doua zi au treabă.

Citește în continuare „Poliția contra mărului de stradă. Povestea unui oraș smart” →

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri

Motto: „Republica noastră şi presa se vor ridica sau vor cădea împreună”, Joseph Pulitzer (n. 1847 – d. 1911)

Se împlinesc 100 de ani de când anual se acordă premiile Pulitzer, pentru cele mai bune producții jurnalistice și literare. Joseph s-a născut la Macău (Mako), la 17 ani a emigrat în Statele Unite, acolo a revoluționat jurnalismul, a luptat pentru adevăr, pentru democrație, a înființat prima școală de jurnalism din lume, este considerat fondatorul presei moderne. Dar cum arată azi lumea din care el a plecat? Ce a rămas în picioare în afară de Statuia Libertății pe soclul ridicat cu contribuția ziarelor lui?

În piața Korona adie un vânt de primăvară care aduce miros de pământ reavăn. Se lasă seara peste Mako și oamenii se risipesc încet, pe biciclete, trec ca niște umbre spre case. Cu spatele la stradă, Joseph Pulitzer din bronz privește, prin ochelarii lui de sârmă, spre ferestrele clădirii unde bunicul lui făcea comerț cu cereale. Parcă auzi huruitul căruțelor, mirosul grâului copt, simți căldura verii care-l înfierbântă. Lui Joseph îi place să se joace în piața care cuprinde, ca o curte mai mare, primăria cu ceas, comercialul bunicului și casa părintească. Aici se strâng duminica bărbații, discută politică și afaceri. Afacerile lor sunt cu grâne, cu ceapă, cu carne, cai și unelte. Joseph are o sănătate șubredă și oricât de cald ar fi la Mako, trupul lui parcă nu crește și nu se coace cum trebuie. Ar vrea să fie mai voinic, dar dacă e firav parcă se strecoară mai ușor printre pulpanele bărbaților și, nevăzut, ascultă ce vorbesc duminică în piață. Joseph învață. Să cântărească, să negocieze, să vândă și să cumpere la momentul potrivit, află ce este o lege, ce legătură are ea cu viața lui și a bunicului, care e valoarea cuvântului și valoarea unei vești. Acasă e pus să joace șah, ia lecții de muzică. Din când în când, pe înserat, aleargă spre Mureș cu caii, să vadă apele cum se întind în umbra nopții. Nu știe încă ce va face în viață. Dar știe că, în orășelul de pe malul Mureșului, în piața Korona, deocamdată, este toată lumea lui. Citește în continuare „Pulitzer și povestea lui, din Mako la Missouri” →

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

Istroromânii. Zece veacuri de singurătate

De ce pleacă oamenii, când pleacă? Nu de foame, ci de frică, spun psihologii. Frica e mai tare ca foamea. Dacă ne uităm pe o hartă a umbletului omului pe mare şi pe uscat, vedem cum frica l-a mânat de la spate. Poate aşa s-a întâmplat şi cu istroromânii, dar ei nu-şi mai aduc aminte. Nu mai ştiu de ce au încărcat carele acum o mie de ani şi au pornit spre apus. Nici cum au ajuns în munţii Istriei, în pustietatea lăsată de ciumă, şi s-au oprit. Dar ştiu că ei au trăit singuri, în miezul pădurilor, fără să aştepte pe nimeni.

În inima peninsulei Istria din Croația, la 1.000 de kilometri de România, trăieşte o mână de oameni, istroromânii. Li s-a spus rumeri, ciceri, vlahi, istroromâni. Vorbesc un dialect al limbii române, un fel de dacoromână asemănătoare cu limba vorbită de moţii din Munţii Apuseni sau cu graiul celor din Maramureş. Lingvişti şi istorici au început, cam de un secol şi jumătate încoace, să-i studieze. Acum, graiul lor, dialectul istroromân, este oficial declarat de ONU foarte grav periclitat. Iar minoritatea lor, cea mai mică din toată Europa, este pe cale de dispariţie. Şi dacă va fi să dispară, ei vor aluneca în uitare fără să aibă încă o istorie scrisă a lor. Cum s-a ajuns aici? Ce se poate face pentru o minoritate care se dizolvă precum gheţarii şi curge pe cărările lumii, fără să poată fi oprită? Anul trecut, în 2016, pentru prima dată în istoria ei, România a dat 60 de mii de euro pentru renovarea unei şcoli. Dar poate o şcoală să salveze o comunitate de la dispariţie? Ce altceva s-ar mai putea face? Întâlnirea cu istroromânii şi ce se întâmplă cu ei pare a fi o experienţă la microscară pentru ce se întâmplă acum în lume, la macroscară.

E dimineaţă de mai şi aerul freamătă deasupra mării, ca aripa unei păsări. Miroase a gardenie şi oleandri, a alge şi flori de pin. Încă nu s-au revărsat hoardele de turişti peste lume şi portul dormitează tăcut şi alb în soare. Respiră. Ne aşezăm la cafeneaua de lângă un James Joyce din bronz, pus în pas de plimbare pe un pod. Şi el un călător, un căutător. În faţa noastră un magazinel de suveniruri şi-a scos deja sacoşele de pânză de pe care zâmbeşte Joyce sau pleacă o corabie, hărţile şi baloanele, flutură în adierea brizei. Las cafeaua să mai aştepte şi-mi fac loc printre porumbei, intru în bouticul cât cabina unei bărci şi caut ceva, nici eu nu ştiu exact ce. Bărbatul care vinde mă întreabă ce caut. Şi mă aud rostind pentru prima dată de când m-am pornit să-i caut, numele lor. „Ceva despre istroromâni aveţi?” Vânzătorul începe să râdă sănătos, aşa, italieneşte: „Io sono istrorumeno!”, îmi răspunde şi se uită cu satisfacţie cum m-a lăsat cu gura căscată. Ei, da, chiar aşa, ai lui au plecat de multe generaţii din Istria, nu mai vorbeşte istroromâna, dar a scris o carte în care un capitol este despre strămoşii lui, oamenii din Ciceria.

Citește în continuare „Istroromânii. Zece veacuri de singurătate” →

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Generaţia „singur acasă” merge la doctorat

Copiii rămaşi singuri acasă au crescut. Cine sunt şi cum gândesc ei acum?

În jurul anilor 2000, dar poate şi mai devreme, exodul românilor plecaţi să muncească în străinătate lăsa în urmă sate pustii, copii şi bunici singuri, ca-n timpul războaielor. Sute de mii de copii au crescut cu telefonul sub pernă, aşa cum altă generaţie crescuse cu cheia la gât. Dar, după toate astea, cum văd ei viaţa, pe cine urăsc şi pe cine iubesc, ce cred ei despre România, despre familie şi unde vor să trăiască?

Lumea a mers mai departe, nimeni nu s-a oprit din drum pentru ei. Din când în când, presa dădea statistici alarmante: 350 de mii de copii rămași în urma părinților plecați la muncă în străinătate. Dar nu se întâmpla nimic, ei rămâneau cu singurătatea lor, noi mergeam mai departe. Realitatea nu s-a schimbat: copii, bunici și părinți trăiau prinși în menghina ei.

Acum acești copii au crescut. Îi puteți întâlni cel mai adesea prin universități. Dacă părinții lor nu au avut studii și au tras tare, ca sclavii, prin lume, măcar copiii lor să facă facultăți și să treacă la celălalt nivel social. Sacrificiu lor, când s-a întâmplat astfel, a căpătat un sens.

Foștii copii singuri par, de departe, o categorie distinctă, de parcă ceva din povestea lor li s-a scris și în ochi, ca un tatuaj.

Leon: „Sunt răni care nu se vindecă niciodată”

Avea trei ani când amândoi părinții lui au plecat să muncească în Israel. Tatăl a lucrat pe un șantier, mama la un hotel. Leon a rămas cu bunica, într-un sat de lângă Piatra-Neamț. Bunicii n-au prea fost de acord, dar au înțeles că nu exista altă soluție. Prima dată când Leon și-a mai văzut părinții a fost după zece ani. „Când s-au întors, îmi era greu să le spun mamă și tată. Nu eram obișnuit. Veniseră doi străini în casa noastră. Cu alte idei, alte concepții. Păreau din altă lume, nu știau cum se crește un copil, nu se puteau adapta la viața de aici, nici banii nu-i mai cunoșteau, nici lumea n-o mai știau, nu mai aveau prieteni. Ciudat, dar bunica, dacă trăise lângă mine, crescuse un copil, părea mai tânără decât ei, mai adaptată la vremuri. Ce era clar era faptul că nici noi, nici ei nu corespundeam așteptărilor. Și a început războiul, erau certuri zilnice. Eu trebuia, la 13 ani, să fac pace între bunici și părinți și să nici nu mă pierd pe mine. Au fost câțiva ani groaznici. Îi iubeam și în același timp nu-i cunoșteam, sentimentul acesta nu-l pot descrie. După patru ani, au cedat și au plecat din nou, de data aceasta la Londra. În final, toți pierduserăm ceva: bunicii n-au avut parte de bătrâneți liniștite, pentru că au fost nevoiți să crească un copil, eu am pierdut o familie normală, iar părinții mei au pierdut un copil.”

Leon a crescut alături de bunici într-un fel de copilărie însingurată. Simțea o frustrare atunci când, la ședințele cu părinții, lui îi venea bunica și, deși nu o recunoștea, simțea lipsa mamei. „De sărbători era mai bine, atunci bunica făcea eforturi mari, aproape supraomenești, să fie și bunică și mamă și tată. Era în stare să-l cheme pe unchiul din Italia, pentru că era mai aproape, să se facă moș Crăciun, numai ca sa nu sufăr eu că nu sunt ai mei lângă mine ca la alți copii.”

„Tot ce am al meu pe lumea asta este o bibliotecă cu cărţi”
Leon, Studii europene, din Piatra-Neamţ

A făcut liceul la Piatra-Neamț, a fost un elev bun, foarte bun, olimpic. A optat pentru studii de diplomație („pentru că diplomație făceam de la 13 ani, când încercam să fac pace între ai mei și bunici”). A urmat Facultatea de Studii Europene și Relații Internaționale de la Cluj, iar acum lucrează la un call center, pentru că de patru săptămâni i-a murit bunica și nu mai vrea să se gândească, vrea să aibă timpul ocupat ca să depășească suferința. Apoi o să caute locul lui, dar nu în afara țării, ci aici. „Am călătorit mult într-o perioadă, am făcut 21 de mii de kilometri și am văzut cinci țări. M-am întors cu concluzia că îmi place România și că poți să faci ceva și aici, nu e totul de rahat. Dacă vrei, poți să-ți îndeplinești visul și aici, nu e nevoie să mergi la 8 mii de kilometri.”

Leon nu urăște pe nimeni. „Pe la 15-16 ani am înțeles că țara este vinovată pentru că părinții mei au fost nevoiți să plece. Și am început să mă gândesc cum aș putea să schimb țara, ce ar trebui făcut pentru ca să nu mai fie oamenii nevoiți să plece. Visul meu este să dezvolt Moldova. De câte ori merg acasă, descopăr că e la fel, că nu s-a schimbat nimic. Acolo s-au făcut zero investiții, pentru că, dacă nu sunt drumuri și autostrăzi, cum să fie locuri de muncă? Am citit undeva că Dacia vrea să-și mute producția în Egipt pentru că acolo sunt autostrăzi, iar aci lipsa lor crește prețul fiecărei Dacii cu 60 de euro. Eu aș face în primul rând infrastructura, asta creează într-o primă fază locuri de muncă, apoi atrage investițiile. Apoi m-aș axa pe educație și recalificare, trebuie pus accentul pe meserii.”

Vrea să se căsătorească, dar după ce va fi sigur pe cariera lui. Dar mai ales, atunci când va fi sigur că poate să le acorde copiilor lui destul timp și nu-i va părăsi niciodată. „Fiecare generație a sacrificat ceva, generația mea va sacrifica timp pentru copiii ei.”

Cristina: „Prefer animalele. Pe ele poţi să le iubeşti, nu pun condiţii”

„Dacă nu pleca tata, n-aş fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar aşa el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu”, Cristina, studentă la Biologie, din Baia Mare

E studentă la Biologie pentru că-i plac animalele, de mică „era moartă după ele”. Când avea 9 ani părinții ei au divorțat, iar mama a plecat din orașul unde locuiau. Cristina a rămas cu tatăl ei, asistent veterinar. I-a lipsit mama și mai ales i-a lipsit înțelesul lucrurilor: n-a știut prea multe despre despărțirea lor și nici despre moartea destul rapidă a mamei după patru ani de la plecare. A început să scrie poezii, îmi arată una publicată într-un volum al școlii. Citea și căuta animalele. „Pe ele poți să le iubești, nu pun condiții.”

Tatăl ei s-a recăsătorit, apoi a plecat la muncă în Anglia; Cristina a rămas cu mama vitregă și cu sora ei vitregă. „E ciudat să le numesc așa, dar nu știu alt cuvânt, însă mi-au fost prietene adevărate, nu le-am simțit ca vitrege. Desigur, când a plecat tata, am simțit că nu mai am pe nimeni al meu. Nici mama, nici tata. Dar ce era să fac?”.

Cristina a învățat. Ea muncea aici, tatăl ei în Anglia, pentru planul ei, de a urma biologia. Când a terminat liceul, soția tatălui și fiica lor au plecat în Anglia și s-au stabilit cu tatăl ei la Londra. Au vândut apartamentul din Baia Mare, i-au vândut casa și au mutat-o la Cluj, în chirie, unde urma să meargă la facultate.

De la 18 ani, Cristina e singură. Și sora tatălui ei a plecat în Anglia. Merge la ei în vacanțele de vară, în rest se ocupă de studiu, vrea să devină profesor universitar, precum profesorul ei preferat, care „vorbește atât de frumos despre lume, animale și natură, ca tata”.

Își iubește tatăl și știe ce sacrificii a făcut să o țină la școală: „Dacă nu pleca, n-aș fi putut urma o facultate în Cluj, nu ne-ar fi ajuns banii, dar așa, el a lucrat ca eu să devin ce-mi doresc. Am lucrat amândoi la visul meu.”

Dacă se va căsători, mai întâi trebuie să-l cunoască bine pe viitorul soț, să fie sigură că se potrivesc. Și nu, nu și-ar părăsi copiii pentru nimic în lume. Nu urmărește viața politică, ea preferă animalele.

Cristina are o preocupare specială pentru mamiferele pe cale de dispariție. O interesează cum a fost posibil ca specii întregi să dispară. De la ele a învățat că indivizii trebuie să supraviețuiasă nu doar pentru ei înșiși.

Dragoș: „Până când nu găsesc răspunsul potrivit, nu mă avânt”

Tatăl lui Dragoș a căzut în cap de pe schelă pe șantierul unde lucra, într-un orășel din Italia. Nu purta cască. A intrat în comă, pentru o bună bucată de timp, iar mama lui a mers acolo să-l îngrijească. Locuiau la Vâlcea, iar pe ei, pe copii, i-a lăsat cu bunicii. Ca să se întrețină în Italia, mama lui s-a angajat menajeră in casa unui italian. Tatăl a părăsit spitalul, dar părinții lui au divorțat, „discuțiile între ai mei erau mai vechi, tata avea probleme cu alcoolul”. Mama s-a căsătorit cu italianul la care lucra și a luat-o cu ea pe sora mai mică. Când a paralizat bunica lui, a luat-o și pe ea în Italia. Dragoș a rămas singur. A plecat la Sibiu, a urmat patru ani Dreptul, iar acum lucrează. „M-am obișnuit singur, îmi fac mâncare, mă ocup de curățenie, muncesc. Dacă ar fi să plec ar trebui să o fac pentru America, poate. Dar altfel, vreau să fac aici o carieră în România”. Este foarte sceptic față de ideea de căsătorie, a văzut multe divorțuri în jurul lui. Crede că cea mai mare problemă a României este corupția. Educația și disciplina pot face, după părerea lui, o țară mai aproape de Germania așa cum și-o dorește el.

„Prin multă muncă şi să fac ce-mi place, aşa voi fi fericit”
Dragoş, studii de Drept

Articolul integral poate fi citit AICI!

Fotografii realizate de Dan Bodea

Roxana

Recent am citit cartea unei jurnaliste americane despre cum moartea soțului ei care a făcut infarct i-a schimbat radical viața. A considerat important de transmis și, de aceea a scris cartea, cum viețile noastre se pot schimba în câteva secunde. Viața oricui se poate schimba cât ai clipi.

Jurnalistei i se întipăriseră în minte toate amănuntele acelui moment, detaliile fiecărui gest sau cuvânt. Și concluzia ei a fost că o amărâtă de secundă este suficientă pentru ca totul să devina altfel. Construiești ani, zeci de ani și vine o afurisită de clipă care face praf totul.

Dacă nouă nu ni s-a întâmplat, dar înțelegem asta sau dacă ni s-a întâmplat și iar înțelegem, atunci putem.

Putem să schimbăm și noi ceva. Tot de câteva secunde este nevoie.

N-am să vă mai spun nimic eu, pentru că Roxana povestește cu felul ei de a o face, despre ce i s-a întâmplat ei.

Ea s-a ridicat într-un fel, dar nu s-a ridicat încă, în alt fel.

Haideți să o sprijinim. Citește în continuare „Roxana” →

Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes

Luna august aduce la Centrul de Interes o serie de trei noi expoziții de artă, în spațiile: BARIL, CAMERA și SABOT. Vernisajul expozițiilor are loc joi, 10 august 2017, de la ora 19:00, la Centrul de Interes de pe strada Fabricii de Chibrituri, nr. 9, etaj 4. Citește în continuare „Vară și artă. Expoziții internaționale la Centrul de Interes” →

Remarcabilii

Remarcabilii

Tibi Hartel este un biolog altfel. În fața lui, teoriile clasice de protejare a naturii au căzut, el caută acum explicații în societate pentru ce găsește în sălbăticie. Cum să înțeleagă amfibienii dacă nu înțelege omul? Și-n urma lăsată de frământările lumii actuale, el pleacă să vadă, dacă nu cumva, a apărut o broască.

Acum câțiva ani i-a venit ideea. A descoperit că sunt unii arbori considerați de om de-a dreptul inutili, prea bătrâni, prea șubrezi, putregaiuri pline de gângănii și chiar urâți, dar adevărate mine de aur. Contrar teoriilor „fasonate” ale silvicultorilor, contrar credințelor populare și contrar trendului peisagistic, arborii bătrâni au un rol foarte important, o capacitate colosală de a rezista și de a dărui omului diverse chestii. În primul rând, arborii lui Tibi Hartel sunt bătrâni, foarte bătrâni. Și sunt încă vii. Asta este deja ceva remarcabil. Biologul a construit o platformă on-line, a pus acolo informații despre ce înseamnă un arbore remarcabil, a pus fotografii cu cei descoperiți de el și i-a invitat pe oameni să mai caute și alții și să-i prezinte cum se cuvine. Așa s-a creat o hartă.

Acum harta aceasta este însemnată de 3352 de arbori remarcați de biologi, copii sau de adulți, de dascăli sau excursioniști, toți încântați de descoperire, ca și cum și-ar găsi încă un membru al familiei. Știți emisiunea aceea de la BBC, în care câte un individ pleacă prin lume să-și găsească strămoșii, rudele, familia și scormonește prin biblioteci și cimitire până dă de ei? La fel au făcut și românii dornici să afle ce fel de legătură ascunsă există între ei și câte un copac rămas în viață timp de sute de ani.

Îi găsesc, îi măsoară și le dau nume. Sunt câțiva dintre arbori adevărate curiozități, biologii și drumeții fac pelerinaje la ei. „Stejarul lui Avram”, „Stejarul lui Ștefan”, „Teiul lui Eminescu” sau „Stejarul lui Banciu” (Alma Vii), „Arborele Rotund” (Tibod), „Bătrânul Carpaților” (Mercheașa), „Arborele Bătrân” (Dăișoara), „Adam și Eva” (Rupea) – au acum un fel de buletin de identitate. Au fost măsurați, analizați, localizați.

Așa cum știi unde e casa lui Mozart pe hartă, sau turnul din Pisa, unde e Coloseumul sau Sfinxul, tot așa vei ști de acum unde e stejarul care are 800 de ani, teiul sau părul miraculos, pe lângă care au trecut hoardele barbare acum o jumătate de mileniu, sub care poeții își cântau visele sau care au adăpostit nopțile de basm ale copiilor rătăciți. Pe Lizuca și Patrocle. Citește mai departe!