„Azi am avut istorie și doamna ne-a predat despre primul război mondial. Nu ne-a zis nimic despre războiul de acum. Dar un coleg a întrebat cum o să se numească războiul acesta, al treilea război mondial sau al patrulea? Și doamna a răspuns că nu se pronunță. Atunci noi n-am mai întrebat nimic, deși aș fi vrut să știu mai multe. Eu credeam că acum putem să înțelegem mai bine ce se întâmplă, pentru că vedem în fiecare zi. Chiar mă gândeam în timpul lecției despre primul război mondial, oare cel de acum va fi predat peste încă o sută de ani?”, spune Oana elevă în clasa a X-a.
Citiți în articolul de mai jos despre ce face sistemul de educație, cum procedează profesorii la clasă și ce comunică inspectoratele școlare în aceste zile de război:
Conflictul din Ucraina a funcționat ca un turnesol pentru lumea noastră. A scos în evidență diferențele, a pus la încercare funcționalitatea și reziliența unor state și a economiilor lor. Dar și a societăților. S-a văzut mai bine decât oricând ce consecințe are politica autocrată și care este diferența dintre societăți închise și societăți deschise.
România se află și ea în rețeaua economiei globale, vecină cu Ucraina, cu Ungaria, cu Serbia și aproape de Rusia, astfel că s-ar putea spune că, din această perspectivă, contextul nu îi este foarte favorabil. Cum va fi influențată însă de războiul de la graniță? Cum va ieși lumea din această încercare?
În ziua în care a izbucnit războiul, era programat la operația de cancer, la Kiev. N-a mai apucat să o facă. A pornit odată cu familia în refugiu. A ajuns în România și voluntarii români l-au ajutat să găsească ce căuta: un oraș, o gazdă, un spital.
„Eram programat pentru intervenție chirurgicală în Kiev, dar au început bombardamentele și toate intervențiile programate au fost anulate. Trebuia să mă operez, medicul a spus că nu se mai poate amâna. Am aflat că Institutul din Cluj acordă ajutor pacienților oncologici și am decis să vin aici”, declara pacientul ucrainean, conform unei publicații locale.
Într-adevăr, bolnavii ucrainieni care fug de război și nu mai au unde să primească îngrijiri medicale se pot trata gratuit în spitalele din România, conform Ordonanței de Urgență nr. 15/2022.
Prin urmare, Institutul Oncologic din Cluj-Napoca a decis să trateze și aici bolnavii de cancer din Ucraina. Printre ei, era și Hnatiuk Serhii, în vârstă de 73 de ani, originar din Kiev. El a fost diagnosticat cu tumoră vezicală și le-a mărturisit medicilor că, dacă n-ar fi fost bolnav, ar fi rămas în țară sa să lupte cu arma în mână împotriva invadatorilor. A fost operat cu succes și este bine.
Publicarea știrii că Institutul Oncologic din Cluj e gata să aibă grijă și de refugiații ucraineni aflați în suferință, precum și postarea ei pe o rețea de socializare a stârnit numeroase comentarii de dezaprobare, atitudini critice față de decizia spitalului. „Las că plătim noi români la sănătate și vin alții gratis. Bravo Romania. Las că plătim noi pentru ei”, a comentat Bianca.
„Românii au o problemă fundamentală cu caritatea, și nu de ieri de azi. Suntem un popor ortodox, nu e așa?! Caritatea este – pentru majoritatea – acea formă de pomană poate rușinoasă, dar sănătoasă, care se dă de obicei la înmormântări ori parastase. O faci că-i musai. Pleacă și din dispreț, și din prejudecată față de omul sărman care stă cu mâna întinsă, dar și teama irațională de molipsire, și mai ales dacă omul e mort. Drept urmare, când vine vorba de generozitate socială, sau de răspuns solidar la drama altor oameni, vei vedea furie față de exhibarea carității. Căci intervine instinctul nostru profund, frica de moarte, de Thanatos.” Gabriel Diaconu, medic psihiatru
Institutul Oncologic „Prof. dr. Ion Chiricuță” Cluj-Napoca a inaugurat vineri, 30 iulie, cea mai nouă Clinică de Hematologie din România. Investiția, realizată din fonduri asigurate de către Ministerul Sănătății, se ridică la aproximativ 29 milioane de lei și va permite realizarea procedurii de transplant medular și la Cluj-Napoca, extinzând astfel capacitatea de transplant medular la nivel național.
Acum e simplu. Arăți buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îți mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 30 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar dacă te oprești în Jimbolia, unde e toamnă și bate un vânt de seacă pământul, dincolo de garduri e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din țară pentru că a fost hrănit cu carne și sânge de om, înțelegi mai bine ce a fost o graniță.
Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracțiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.
„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declarați, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită. De multe ori plăteau cu viața. Până să ajungă în instanță, frontieristul era bătut sau împușcat, fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de țară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontieră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma. A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaționale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpați. Câți au murit, nu s-a aflat, cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniță nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepția unui singur caz, și el nesoluționat, toți militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.
Motto „Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție” Emil Cioran
Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari și a murit pe 20 iunie 1995, Paris. A fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: întâmplarea de a fi om, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat, considera el.
Cioran e ca un tratament pe care bolnavul incurabil ar trebui să și-l administreze regulat. Ca un vaccin. Nu există ghid mai bun pentru ieșirea din disperare decât omul care a urcat el însuși „pe culmile disperării”. Acum un an plecam pe urmele lui, să văd cât din ce a lăsat el am păstrat noi.
Ne îndreptăm spre Paris și realizez că fac acest drum cu o mare strângere de inimă. Nu știu dacă Parisul din închipuirea mea mi se va confirma, dacă-l voi regăsi. E o zi incertă, de hotar între iarnă și primăvară, „nici ploaie nici soare”. Străbatem Alsacia și Lorena cu câmpurile lor nesfârșite, întinse ca apa sub cerul greu.
La intrarea în Paris, cerul tremură ușor și-i face loc unei pânze palide de lumină care se întinde deasupra Senei și a clădirilor alburii, poleind totul. Intrarea în Cartierul Latin este ca intrarea în Haos. Mașini, motociclete, trotinete, un furnicar viu, se mișcă șerpuitor, compact. Te împinge până în buza hotelului, pentru că astăzi, GPS urile sunt neiertătoare. Nefiind proiectat pentru astfel de cataclisme, orașul pare să crape. Tu mai lipseai de aici! îți zici, la capătul puterilor.
Am bătut satele și am stat de vorbă cu oamenii, cu primarii, cu medicii pe unde i-am găsit. Scriam: „Harta localităţilor fără medici de familie este roşie. Peste 500 de localităţi, cu cel puţin 120 de mii de oameni nu au un medic în comuna unde locuiesc. Alte comune mai mari au un singur medic, deşi ar trebui doi sau trei. Un calcul sumar arată că ar fi nevoie urgentă de cel puţin 650 de medici de familie în toată ţara, dar ei sunt de negăsit.”
Acum a ieșit iar un raport. Dezastruos.
Pe doamna Cristina a inventat-o Uniunea Europeană. Şi ăsta le-a fost norocul celor din Zimbor, care de ani buni nu reuşesc să convingă un medic de familie să vină în comuna lor. Doamna Cristina Olariu este acum „asistent comunitar” aşa îi zice. Deşi are vechime 27 de ani în sănătate, ca asistentă, cum n-a mai fost medic în comună nici pe ea n-a avut cine s-o mai plătească. Soluţia a venit printr-un program european care finanţează existenţa acestor „asistenţi comunitari”. În principal, trebuie să facă prevenţie, educaţie medicală. Nu are voie să intervină, să aplice tratamente sau să facă injecţii. Pentru că nu este asistată de un medic, nu are dreptul să acţioneze medical. Îi învaţă pe oameni cum să-şi ia medicamentele, ce nu trebuie să mănânce pentru bolile lor, ce să spună la medicul specialist când merg la oraş, care sunt semnele bolii, antecedentele patologice din familie etc. Din păcate însă, sunt cazuri în care nu are încotro, face resuscitare dacă vede că omul moare până vine salvarea, aşa cum s-a întâmplat sâmbăta trecută. Le dă un paracetamol sau o cremă, un calmant sau le ia tensiunea. Îi sfătuieşte, sună medicii oriunde ar fi ei şi-i întreabă ce să facă. „Face faţă”.
Gazetino 