Cel mai bine cunoști un neam de oameni atunci când stai cu ei la masă sau intri în biserica lor și te alături rugăciunilor lor. Duminică dimineața, la ora nouă, când soarele se ridica pe cer, deasupra cireșilor înfloriți s-a deschis ușa bisericii armenești din Gherla. Au început să vină pâlcuri-pâlcuri, ca niște păsări rare care se îndreaptă spre cuibul ancestral.

Eniko are 15 ani și vine din Cluj în fiecare week-end la bunicii bolnavi. Duminică dimineața se îmbracă și pleacă singură la biserică. În locul ei și-n locul părinților și-n locul bunicilor care nu mai pot umbla. Domnul Estegar vine cu soția de mână, este inginer la un atelier de tâmplărie, iar doamna Eva vine de la Budapesta unde stă acum, dar biserica din inima ei este biserica de acasă. Trec pragul tocit de pași și se așează în bănci. Aerul înalt al bisericii le intră în piept. Armenii din România sunt ca evreii și sașii, pe cale de dispariție. Au trecut prin Moldova cu sute de ani în urmă, prin Ardeal și au mers mai departe, tot mai departe, dar totdeauna spre Vest. Acum cei mai mulți sunt la Viena, la Paris sau în America. Urmele lor de carne și piatră au rămas presărate prin toată lumea, din munții Ararat pînă la Atlantic.

Câțiva sunt și la Cluj dar mai mulți la Gherla, oraș de ei construit cu 300 de ani în urmă. Astăzi comemorează genocidul armenesc, nenorocirea care s-a abătut asupra lor acum 98 de ani. Am intrat cât am putut în sufletele lor risipite prin lume, ca să-i cunosc și să vă povestesc despre ei. Să facem o plecăciune împreună în fața lor, pentru suferință și izbăvire.

Erau oameni tari și foarte deștepți. Cu reguli drastice de disciplină și foarte îndemânatici. Copiii lor, inteligenți și serioși, parcă nu erau copii, ci deja oameni mari. Purtau continuu un fel de responsabilitate în ei. Acum, eu nu mai știu decât vreo două trei familii de armeni în Gherla. Otilia Pop, fostă profesoară de matematică în oraș

Citește tot articolul!