Ce se întâmplă cu transplantul în România este un subiect care trebuie continuat. Luni mă întîlnesc cu Emanuel Ungureanu şi cu un jurist, trebuie să mergem mai departe.
Autor: Ruxandra Hurezean
Am primit un semn de la USL. Un semn al prostiei!
Am primit un comunicat de la cabinetul ministrului Liviu Pop, ministru delegat pentru… Dialog Social. Nu este primul. Vrea să spună cum că se dau subvenţiile la APIA, dar spune numai aberaţii. Trecând peste faptul că acest anunţ l-a făcut APIA încă de acum 2 zile, tot printr-un comunicat, ministrul acesta vorbeşte într-un mod halucinant despre realizările lor!
Citiţi şi vă veţi simţi în faţa unui delir ceauşist, ca-n verile de tristă amintire. Oare cum de a ajuns omul ăsta la Dialog Social? Ooo, dar îmi amintesc, a fost şi la Educaţie!
Politicieni, vă e frică? Nu simțiți cum se mișcă ceva?
Era încă liniște sâmbătă seara. Victor Ponta își deapănă amintirile de la Miami Beach, de când a fost în concediu, la un spriț cu amicii, Antonescu se uită în oglindă… Oare e timpul să mă vopsesc?, iar Traian Băsescu, cu becul încă stins la biroul de la Cotroceni, caută pe hartă, un pod neterminat cu care sa-i zgândăre pe useliști.
După două zile de manifestații, ceva s-a schimbat. Mulți au priceput că protestele nu sunt doar împotriva unui proiect minier, că ele depășesc cu mult așteptările și capacitatea lor de a le explica, așa că acum se gândesc cum să le confiște.
Ponta s-a speriat primul și dă înapoi, crezând cu naivitate că poate recupera ceva, iar Traian Băsescu s-a grăbit să râdă pe înfundate (dar știți cum râde, tot s-a auzit până în stradă!) Paleologu a și tras o concluzie practică, știe ce foloase se pot extrage: lista de la europarlamentare să cuprindă nume anti-RMGC. Nu, fiți liniștiți. Nu pot confisca pînă nu înțeleg ce se întâmplă, și nu vor înțelege în timp util.
De ce nu e în regulă transplantul în România şi câteva reacţii şocante
Transplantul de rinichi în România este în mâinile a doar doi oameni: medicul Lucan, în Nord şi medicul Ioanel Sinescu, în Sud, la Bucureşti. Directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant, doctorul Dan Luscalov, funcţionează în echipa lui Mihai Lucan la Institutul de Urologie din Cluj.
Dan Luscalov are la Bucureşti un coleg în conducerea Agenţiei de Transplant, director de Strategie şi Management, doctorul Nica Andrei, care, contactat de Transilvania Reporter pentru a explica situaţia şi a comunica criteriile pe baza cărora se face selecţia pacientului ne-a declarat că nu ştie nimic, habar n-a avut de transplant şi nu poate da niciun fel de informaţii: „Eu sunt ca picat din Lună, habar n-am cine şi cum a făcut vreun transplant, eu sunt singur aici, sunt şi şofer şi om de serviciu, vai de capul meu! În agenţia asta sunt doar eu cu Luscalov, ce vreţi de la mine?” (Sublinierea îmi aparține.)
Arșinel, Lucan și o mare problemă
Am cerut printr-un mail, ieri, duminică, răspunsuri de la Agenția Națională pentru Transplant, privind criteriile după care se fac transplanturile. Nu am primit nimic. Am sunat, nu ni s-a răspuns. Colegii de la Evenimentul Zilei au reușit să vorbească cu un tip de la Asociația Transplantaților.
O scrisoare cutremurătoare. Despre transplantul lui Alexandru Arșinel
Actorul Alexandru Arșinel a fost operat la Cluj de doctorul Lucan. I s-a transplantat un rinichi la trei zile de la solicitare, iar actorul și doctorul au fost fericiți să povestescă presei ce lucru minunat au făcut împreună. Unul că a primit o nouă șansă la viață și altul că i-a dat-o. Dar cineva astăzi i-a scris lui Arșinel o scrisoare pe care am primit-o și eu. Iat-o:
”Stimate domnule Alexandru Arșinel,
Numele meu este Emanuel Ungureanu, vă scriu în calitate de asistent social care se ocupă de 13 ani de îngrijirea a peste 70 de copii și tineri care suferă de insuficiență renală cronică, tratată prin hemodializă, dializă peritoneală și transplant renal.
Regret din toată inima că suferiți la fel ca prea mulți români de una dintre cele mai cumplite boli, insuficiența renală cronică care condamnă la o moarte lentă mii de concetățeni ai noștri.
Govora și mama mea!
Nu stăm departe de Govora. Mă refer la casa părintescă, de la Hurezani, care e la nici o sută de kilometri de ea. Dar n-am ajuns până în vara asta niciodată acolo. Nu știu de ce.
Ba da, știu: Govora era mai mult un mit decât o realitate. Unii o imaginau ca pe ceva imposibil de atins, minunat, un tărâm de basm, ceva de genul Monte Carlo sau Honolulu. Când o tanti mergea să dea drumul la capră și o întrebai: Unde te duci, tanti Mărie?, ea îți răspundea zeflemitor: La Govora! Așadar, Govora asta era un fel de maxim imaginat de țăranii Olteniei, mergeau desculți prin țărâna satului și ziceau în râs: Mă duc la Govora!
Gazetino 