Avem o obsesie, nu ştiu de unde ne vine. Ne uităm la noi, la locul acesta, cu atâta insistenţă, încât pare că suntem narcisişti, o boală greu de înţeles pentru un oraş întreg. Suntem porniţi să ne descoperim doar pe noi, să ne lăudăm, să ne înjurăm, dar ca într-un roman sud-american, practicăm totul cu voluptate, incestuos, doar în sânul familiei, doar pe străzile noastre. Cărţile scriitorilor, cele mai multe, sunt despre Cluj, ziarele, printate sau nu, au precizarea aproape automată: de Cluj! Te miri ce nu e de Cluj!
Autor: Ruxandra Hurezean
Cine să meargă la război?
Un tânăr a scris o scrisoare zilele acestea în care spune că nu-și lasă el creierii prin războaie pentru țara care n-a făcut nimic pentru el: dacă e să meargă cineva la oaste, atunci să meargă profitorii!
Doamne ferește de un război, dar asta ar însemna falimentul definitiv, absolut al clasei politice românești! Reacțiile extrem de dure, pentru unii neașteptate, care nu au întârziat să vină după o aluzie a președintelui la chemare a rezerviștilor sub arme – Să mergă fiul lui Hrebenciuc, au zis românii, ginerele lui Băsescu și toate beizadelele care freacă Dorobanții! –, sunt relevante. Comentariile de pe internet arată ceea ce intuiam, simțeam, dar nu credeam că demonstrația poate veni atât de curând și de implacabil: că există un punct terminus, un finiș, dincolo de care vine plata!
O poveste despre oameni
Marile prezentări de modă nu mai sunt demult o poveste despre haine, ci una despre oameni. Unele reușesc să fie artă, cu desăvârșire. Valentino 2014 este o astfel de poveste, o odisee din fire și metal, o capodoperă. De fapt, spune, în felul ei, ce schimbări au înregistrat aspirațiile umane.
Frumos în viziunea omului modern pare a fi combinația între nobil și sălbatic, între regal și natural. Regele este și un indian de pe crestele Anzilor și un om liber să aleagă, și un împovărat cu propria istorie. Valentino amestecă ingredientele unei culturi sofisticate, misterioase, cu rafinamentul imperial.
Ce iese? Un om mai complex, mai înalt, mai curat. Fiecare model este un poem care se plimbă prin secolul 21 în sandale romane, istorisind.
Dacă mă gândesc bine, mi se pare foarte complicată această artă. E prin excelență o muncă de echipă, de creație: trebuie construit totul în jurul unui concept, este coerență perfectă, inteligență, măiestrie a croitorilor, bijutierilor, pantofarilor, scenografilor, compozitorilor, regizorilor, manechinele, actrițe perfecte. Ele retrăiesc alături de costumele si echipa lor, povestea. Se transfigurează, se consumă pe catwalk, ca gladiatorii în arenele romane.
„N-o să vă vină să credeți!”
Vă rog să aveți răbdare, nu e ce pare. Și pe mine mă enervează titlurile de genul acesta, dar am să mă explic.
De multe ori mă îndrept spre lucrule simple, aparent lipsite de semnificație, dar care adună în tăcere elemente de tensiune, coagulează fapte, sentimente, idei și dau naștere unor fenomene sau explozii pe care apoi le văd și orbii. Dar la începutul lor păreau nimic.
Plantare de caractere pe 10 hectare într-o zi
1400 de tineri voluntari, chemați de Tășuleasa Social au plantat azi, 22 martie, 1o hectare de salcâm și frasin la Budești, Bistrița. N-am văzut în viața mea un furnicar mai frumos.
Știți ce mi-a răspuns un bătrân pe care l-am întrebat de ce în cei 83 de ani ai lui nu s-a pornit el, și nimeni altcineva din sat, să pună un copac pe deal, măcar pentru o umbră?
„Nu ne-am gândit!”
Schönbrunnul lui Viktor
E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.
Fetiţa din gunoi. Şi noi
O fetiţă de 16 ani a fost călcată de maşina care ducea gunoi la rampa de la Pata Rât, la ora 12 şi 50 de minute, într-o zi mohorâtă a săptămânii trecute. Fetiţa a fost zdrobită sub roţile maşinii. Copilul a murit pe loc.
Niciun comunicat de presă şi nicio ştire nu conţine numele fetiţei, al familiei sau vreo dată certă despre ei. Copilul s-a născut şi a murit în gunoi. Ca o muscă, strivită la o plescăială de roată, stătea lipită de gunoi, n-a fost văzută. N-a putut fi ocolită. Un copil al mizeriei, o fiinţă fără identitate, unul dintre sutele de copii care scormonesc continuu muntele de putreziciuni, ca să trăiască.
N-au nicio vină. Aduşi de viitura lumii, de sărăcie, de nenoroc. Care dintre ei nu şi-ar fi dorit să se nască într-o familie din centrul oraşului, sau într-una din blocurile înalte, iluminate noaptea de sus până jos. Toată colonia lor de cartoane ar încăpea într-un bloc ca acelea. Dar n-a fost să fie aşa.
Gazetino 