Autor: Ruxandra Hurezean

Expo Iaga: Ioan Sbârciu în dialog cu maeştrii artei moderne

Alăturarea pictorului clujean de pictorii de vârf contemporani – Alighiero Boetti, Cesar, Bruno Munari, Hermann Nitsch, A. R. Penk, Arnulf Rainer, Emilio Scanavino şi Emilio Vedova – este cât se poate de naturală.

Ioan Sbârciu este un pictor contemporan care „vorbeşte” limba universală a picturii contemporane, care reuşeşte o sinteză a universalului şi specificului fără a se sfii de temele ample şi profunde ale umanităţii dar şi fără a ignora profunzimea datorată rădăcinilor româneşti.

Se poate spune că Sbârciu aduce nou în arta contemporană pictura grea, savuroasă a estului european într-o formulă sintetică universală. Intră în istoria artei contemporane alături de aceste nume mari mai sus amintite printr-o individualitate puternică şi prin forţa de a identifica ceea ce este universal în specificul nostru, depăşind exotismul sau detaliul conjunctual.

Pictura sa nu este est-europeană, nu este post-comunistă, nu este românească, este toate acestea într-un mod foarte subtil, dar şi mult mai mult de atât: este puternică şi vorbeşte toate limbile umanităţii, îi vorbeşte omului despre om.

O cronică a expoziției clujene o puteți citi în Transilvania Reporter, scrisă de colega mea Cristina Beligăr și ilustrată cu fotografii de Dan Bodea.

Silviu, studentul nevăzător, pleacă la operație: „Prima dată vreau s-o văd pe mama!”

Dragi prieteni, știu că v-am trimis mesaje si v-am mai dat bataie de cap, dar n-a fost degeaba! Multumim. Silviu vă mulțumește.

Am publicat un articol despre Silviu Roșu, cu o lună în urmă. Spuneam acolo povestea lui, cum a ajuns să nu mai vadă deloc la vârsta de 9 ani. Își amintește și acum ziua aceea, fiecare clipă de dinainte de a se face întuneric. Apoi a urmat calvarul: a început să învețe să trăiască și așa. Au trecut anii, a fost operat de vreo șase ori în țară, dar fără rezultate. După ce a terminat liceul, a venit la facultate la Cluj, la Filologie.

Silviu este un student bun, iar profesoara lui de Lingvistică, Oana Boc s-a interesat de soarta lui. Împreună au aflat că ar mai avea o șansă și au testat-o. Silviu a plecat la Forli unde aflaseră că există un medic oculist foarte bun. Deși complet orb, însoțit de mama lui care nu mai fusese niciodată în străinătate, Silviu ajuge ușor la medicul Massimo Butin. Mai târziu avea să creadă că ușurința cu care l-a găsit într-o lume complet străină, era un semn, un semn bun. Medicul l-a încurajat și i-a promis că-l va opera, dar transplantul de cornee costă vreo 8.500 de euro.

Silviu nu avea acești bani, dar Oana Boc a făcut un apel, a lansat o campanie publică. Eu am scris un articol și le-am cerut ajutor prietenilor. Le mulțumesc acum: ei și mulți alții, necunoscuți, au donat aproape 4.000 de euro într-o săptămână. Apoi Oana Boc a organizat un spectacol la care s-au mai strâns încă pe atâta.

Acum Silviu are aproape 10 mii de euro în cont și este programat la operație în 3 septembrie. A cumpărat biletele de avion și camerele la hotel.

„Nu-mi vine să cred”, spune Silviu, „că într-un timp atât de scurt am putut face rost de bani. Nu speram, sincer credeam că va dura mult mai multă vreme… Le mulțumesc din suflet tuturor celor care m-au ajutat, doamnei profesoare Oana Boc, tuturor, mai ales că mulți sunt oameni necunoscuți. Am vorbit cu

De pe gard

Mă șochează gândirea tribală. Chiar și unii oameni de cultură se dovedesc sclavii gândirii tribale… Ce dezamăgire, să afli într-o zi că nici cultura nu salvează lumea, că nici ea nu învinge instinctele… Și atunci ce, cine?

Nu cred că oamenii, chiar aderând la un set de valori, altul decât al nostru, nu sunt demni de respect.

De exemplu, aș aprecia mult un om de stânga autentic, unul care-și donează jumătate de salariu în fiecare lună, aș aprecia un om de drepta care ar avea scopuri progresiste, nu numai pentru ca este din tribul dreptacilor… și desigur, niciunul, nici din stânga nici din dreapta, să nu fi furat!

Cred că, în general, cam așa mi-am ales prietenii. Doar că sunt puțini, extrem de puțini!

Oricum, pe gard nu poate să stea un trib prea mare! 🙂

Să ai curaj să crești în umbra marilor stejari

S-au rebranduit, s-au reinventat şi nu numai că au trecut cu bine peste criză, dar chiar au crescut şi au cunoscut succesul. Vorbim despre mai multe firme clujene care reprezintă un fel de „nou val” şi în ceea ce priveşte succesul economic al oraşului.

Branduri ca Panemar, Plantextract, Cosmetic Plant, Carmangeria Moldovan sunt doar câteva dintre exemplele care demonstrează că o muncă susţinută, dublată de inovaţie, atenţia de a oferi produse şi servicii de calitate, dar şi apelul la specialişti sunt o reţetă care îţi asigură nu numai supravieţuirea pe o piaţă cu o concurenţă acerbă, ci şi un loc în inima clienţilor care te răsplătesc cu fidelitatea lor.

Ce au în comun toate aceste afaceri menţionate? Citește mai departe!

Turismul, un mister pentru noi

Poate cel mai mare păcat al unui popor este să aibă date naturale, să aibă resurse și să nu fie capabil să le folosească pentru a trăi bine. Este cazul României, știm asta. Și, la scară mai mică, situația se regăsește în multe localități. Este și cazul Clujului, al centrului Transilvaniei, unde, spre deosebire de zona Târnavelor, lucrurile merg greoi, fără rezultate notabile.

Am fost recent la Viscri, la Saschiz, la Praid, la Sibiu. Lumea turismului acolo este mult mai vie, mai bogată. Sunt locuri unde ai impresia că nu ești în România, atât de frumos arată. Și când spunem că te simți ca „în altă parte”, vrem să sugerăm faptul că nu credeam că suntem capabili, că avem cu ce, că avem potențial. Iar acesta este, poate, explicația lipsei noastre de reușită pe ansamblu, micile insule de succes pierzându-se în neantul mediocrității. Nu avem încredere în ce suntem și nu prețuim destul ce avem.

Citește mai departe!

Biserica. Ori se schimbă, ori moare

someseanul-trinitas-patriarh-trafalet-2

Scandalul şi bătaia de joc iscată cu ocazia sfinţirii de către Patriarhul Daniel a unui post de televiziune folosind „trafaletul” a depăşit graniţele satului ortodox. La celălalte capăt al continentului, englezii se amuză uitându-se la BBC cum patriarhul nostru unge monitoarele unor televizoare cu un fel de trafalet pentru zugravit.

Într-un lung şir de stupidităţi, asta pare să pună capac. Ştiam cu toţii că Biserica are devieri de la linia creştină autentică, vedeam cum preoţii umblă cu limuzinele, că au vile şi telefoane de ultimă generaţie, ceea ce îi duce departe de Iisus cel desculţ, călare pe măgar. Dar să fii ridicol este mai mult decât poate suporta orice enoriaş. Cum s-a ajuns aici? Prin neimplicarea noastră, a enoriaşilor, cu complicitatea politicienilor şi cu o inadecvare tot mai pronunţată a ierarhilor bisericii la propria lor misiune?

Citește mai departe!

Cum a așteptat Silviu zece ani să citească „o carte adevărată”

Era o zi de toamnă. O ține minte bine. Aștepta mașina să-l ducă la Târg, la școală. Era în clasa a treia. A venit mașina, s-a urcat. Își amintește drumul, casele. Nu știa atunci că era ultimul pe care avea să-l vadă. Totul părea normal. Niciun semn. Te aștepți ca atunci când vine nenorocirea să se și arate cumva, dinainte, să dea vreun semn, să plutescă ceva în aer, să înceapă încet-încet să fie altcumva. Dar nu, totul era bine.

A ajuns la școală, a coborât din mașină, s-a dus spre poartă și a urcat scările. A trecut de ușă și pe hol a început să se izbescă de ziduri. A crezut că a amețit, că e ceva temporar. Că trece. Dar n-a trecut. Când a ajuns în ușa clasei, pe pipăite, se tot freca la ochi. Dar n-a mai văzut. S-a așezat și a așteptat. Poate revine. Dar n-a revenit. Din ziua aceea, Silviu n-a mai văzut. Și a început așteptarea.

Citește mai departe!