Răsfoind cărţile-albume realizate de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Cluj [*], realizezi că întâlnirea cu fotografia-document-etnografic nu ţine doar de etnografie, nu ţine doar de artă şi nici doar de divertisment folcloric.
Ce ne propun autorii este în fond o introspecţie, o reevaluare subtilă a propriei existenţe şi istorii. Povestea omului care erupe dintre filele volumelor este mai vie, mai consistentă şi mai relevantă decât se crede îndeobşte că ar putea-o face realizarea unor albume şi această reuşită se datorează şi autorilor programului de conservare, pentru că ei n-au mers unilateral pe ilustrarea unor obiceiuri etno-folclorice ci au lărgit conceptul incluzând fotografia cotidianului de tranziţie, fotografia mărturie a trecerii de la o epocă la alta, de la un tip de cultură şi viaţă la altul. Mărturia ei vine până lângă noi, ne arată ce se întâmplă azi în acelaşi cadru în care stă mărturie şi ziua de ieri. Fotografiile artiştilor din albumul intitulat „11 fotografia-document etnografic 2004-2014” sunt decodificări estetice ale unei lumi în transgresie, de la tradiţie la modernitate, focalizând pe acele elemente esenţiale ce compun coloana vertebrală a evoluţiei, a continuităţii, ADN-ul lumii aflate în continuă mişcare. Înţelegi, nemijlocit, rolul fotografiei ca legătură între vremuri şi între culturi. Citește mai departe!
Încă de la mijlocul lui 2005, Mark spunea că Facebook nu era menit să fie cool ci folositor. Când a primit o ofertă tentantă de vânzare i-a spus surorii lui: „Sunt o grămadă de bani, ar putea schimba viața multor oameni care lucrează pentru mine. Însă avem mult mai multe șanse de a schimba lumea decît dacă aș vinde.”
Într-o dimineață de martie, Alin postează pe o rețea de socializare un anunț. Urma să primească zece mii de puieți de molid pe care trebuia să-i planteze pe piscurile defrișate ale muntelui unde a copilărit. A postat o fotografie cu locurile atît de dragi lui, cam dulceagă după gusturile sale, dar cum n-a avut alta, a zis că e bine și așa. A scris data și locul de întâlnire. Apoi s-a apucat de treburile lui cotidiene. Spre seară, când a deschis laptopul, pagina sa de facebook era plină de mesaje și likuri. Alin a trebuit să tempereze entuziasmul înscrierilor la acțiune, pentru că nu putea face rost de atâtea sape. A doua zi a pornit la întâlnire și a rămas o clipă mut de uimire, cu megafonul în mână, când a dat cu ochii de mulțimea pestriță care se adunase pe locul unde urma să facă plantarea. Erau tineri dar și oameni în toată firea cu copii în cârcă, o bunică cu nepotul, dar și o educatoare cu copiii de la grupa mare. Au lucrat toată ziua, cot la cot, ascultând muzică folk din boxe, asemeni tineretului comunist la Bumbești Livezeni. Când s-a lăsat seara bine de tot, a mulțumit, a strâns sapele și cu ochii pe cerul înstelat s-a gândit la ce-i unea oare pe toți oamenii aceia? Mulți necunoscuți între ei, veniți din orașe diferite, din medii diferite, cu vieți și mijloace de trai diferite. Unii lucrau în IT, alții erau medici, alții copii de țărani din satele vecine. În primul rând aveau un computer, și-a spus Alin, apoi aveau internet, aveau conturi pe facebook, pentru că acolo văzuseră mesajul. Dar mai ales, aveau toți convingerea că pădurea era importantă.
Alin i-a văzut apoi pe voluntarii lui, mobilizați prin aceleași mijloace, manifestând în marile orașe împotriva unui cod silvic dăunător mediului. Și codul a fost modificat. Așa că, a stabilit ca pentru el, invenția asta, „rețeaua”, poate n-a reușit să aducă primăvara în Egipt, dar a reușit să-i aducă lui pădurea înapoi.
În dimineața zilei de 31 octombrie, ca urmare a tragediei de la clubul Colectiv, medicul psihiatru, traumatolog, Gabriel Diaconu, a trimis o notificare către Colegiul Psihologilor (COPSI) în vederea organizării unei intervenții de criză în asistența psihologică a victimelor. Colegiul Psihologilor a girat acțiunea și în câteva ore psihologi și psihiatri din clinici de stat sau private, liber-profesioniști, în mod voluntar s-au oferit să lucreze pentru o echipă de intervenție imediată în acordarea suportului psihologic necesar supraviețuitorilor, familiilor victimelor, salvatorilor, medicilor.
„Nimeni nu e scutit de efecte traumatice, răniții sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor, dar și persoanele de la salvare, asistenții, medicii din spitale, chiar și jurnaliștii, toți pot fi marcați și au nevoie de suport posttraumă. Suferința este contagioasă. Halatul alb, microfonul sau furtunul de pompier nu te scutesc să fii afectat, să suferi. Ne confruntăm cu o situație foarte gravă, să vezi trupuri carbonizate nu e o imagine ușor de suportat. E important de știut că intervenția imediată nu lasă suferința să treneze și facem apel la toți cei care au nevoie să vină spre echipele noastre, colegii mei sunt bine pregătiți, sunt certificați de Colegiul Psihologilor, folosesc proceduri standard validate științific, realizează intervenții profesioniste”, a spus pentru revista Sinteza Gabriel Diaconu, coordonatorul acțiunii.
Dragii mei, aceasta este mai mult o scrisoare către voi. Nu sunt nici artist și nici critic de artă. Eu sunt mai degrabă un colecționar de adevăruri, pe care le caut și caut să le înțeleg. Iau cu mine ce cred că e lămuritor frumos, îmi rezerv această plăcere, ca pe-un privilegiu. Acum vreau să-l împart cu voi.
Poate că organizatorii bienalei de artă de la Timișoara nu și-au propus de la început să facă un eveniment cu atâtea sensuri cum le-a ieșit la sfârșit, dar așa cum se întâmplă când este un pic de har la mijloc, lucrurile de adună înspre bine, din toate părțile.
1. E prima dată când România iese din provincialismul ei devenit brand de țară. „Art Enconters” rupe tiparele obișnuite pentru estul Europei. Organizarea, de inspirație occidentală, este așa cum trebuie să fie, așa se fac lucrurile când se fac bine, așa arată o bienală de artă într-o lume cu tradiție în așa ceva.
2. I-a făcut pe artiștii români să se întâlnescă (au expus peste 100 de artiști), să se vadă la un loc, să se cunoască și re-cunoască. Iar ăsta e un mare lucru. De regulă, artiștii noștri se ignoră reciproc, acționează în gașcă, se neagă unii pe alții, se anulează. Sau se urăsc, pur și simplu. Faptul că cineva (e vorba aici de Ovidiu Șandor, un iubitor de artă timișorean, dar despre el am să vă vorbesc mai încolo) îi aduce la un loc creează punți între ei și între ei și restul lumii. Evenimentul îi coalizează, ni-i arată ca o forță, un grup, o adevărată instituție. Chiar dacă ei nu conspiră la această unitate, ni se oferă implicit imaginea forței lor de care trebuie să ții cont. Ea se impune.
3. Deschide ochii lumii asupra noastră. A adus la Timișoara iubitori de artă din toată Europa, dar, mai ales, experți în artă de la cele mai importante instituții din lume: MoMA, Pompidou, Tate. Asta nu e ușor. Doar Maria Rus Bojan și Ovidiu Șandor au reușit – dându-se peste cap, desigur – să-i facă să se uite spre noi. Și artiștii, desigur. Occidentalii s-ar fi mulțumit să se ducă ei, pe rând, spre occident, să bată individual la porțile galeriilor. Altceva, cu totul altceva e când poți să arăți: suntem mulți, suntem buni, aici ne găsiți pe toți. Și, pentru asta, cei doi merită toate mulțumirile. Ei au înțeles cum se fac lucrurile și le-au și făcut. Pentru niciun câștig material personal. Amândoi și-au cheltuit bani proprii și și-au consumat timp, energie, și-au pus la bătaie relațiile personale, credibilitatea, toate astea ca să facă ceva ce trebuia făcut.
Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans și funcționar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie de la 17 ani și, de mai bine de zece ani, trăiește la o mănăstire din Carpați.
Părintele Sava de la Mănăstirea Oașa
Merge prin curtea Mănăstirii Oaşa în pas repezit cu dulama fluturând în urma lui. Seamănă cu o pasăre coborâtă întâmplător, să se odihnească un pic pe pământ. Ridică fruntea spre turla bisericii, barba roşcată i se răsfiră în vânt şi spune: Rândunelele, le vedeţi? sunt sute, vin aici, numai ele ştiu de ce, ne umplu curtea şi valea, iar în august pleacă din nou spre ţări mai calde… Şi la New Orleans erau rândunele.
Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans şi funcţionar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie la 17 ani şi, de mai bine de zece ani, trăieşte la o mănăstire din Munţii Carpaţi.
Stephen traversează Cartierul Francez şi vede, pentru a câta oară? House of Blues, pe frontispiciul căreia, locuitorii din New Orleans, oraşul lui, au scris cu mulţi ani în urmă, cu litere mari, negre, într-un arc de cerc: „In Blues We Trust”. Cam prea înalt şi cam prea subţire, roşcat şi purtând ochelari arată ca un fir de trestie de zahăr. Are 15 ani. Stephen învaţă la Liceul Catolic şi-n ultima vreme descoperise în bibliotecă nişte cărţi ciudate. Îl descoperise pe Dostoievski. Ajuns acasă, se retrage în camera lui şi citeşte ore în şir, de cele mai multe ori noaptea. Fraţii lui cutreieră străzile, hoinăresc pe faleză, în bătaia musonului, pe Bourbon Street, pe Peter Street, umblă prin cafenele şi-n portul fremătând de oameni, iar el citeşte dincolo de geamul de la etaj, cuprins de o altă febră. Febra sufletului.
Fericirea pentru mine este altceva decât plăcerea. Le-aş despărţi. Sunt fericit când fac ceva pentru ceilalţi, când mă implic şi fac bine în jur, când mă jertfesc. O mamă se jerfeşte pentru copiii ei, un medic pentru bolnavi, un zidar pentru zidirea lui. Asta înseamnă să laşi urme după tine
Părintele Sava de la Oaşa
Oraşul se îndepărta de el, nu-i mai vedea luminile revărsându-se peste Mississippi, nu mai auzea sunetele jazzului din stradă, nici mirosul de beignete de la Cafe du Monde nu mai ajungea la el. Pentru că Stephen din New Orleans era de câteva sute de pagini la Sankt Petersburg, iar frigul şi îndoiala îi intraseră deja în oase. Ce e bine şi ce e rău în lumea asta? Care este adevărata fericire? Care e calea cea dreaptă spre adevăr, spre Dumnezeu? Catolicismul sau ortodoxia? Ce ar trebui să facă el ca să afle?
Părinţii lui, americani proveniţi din familii de vechi catolici, au crezut că e o toană a copilului aflat în prag de adolescenţă, dar o să-i treacă. Nici el n-a mai arătat vreodată, pe faţă, cam ce gânduri nutreşte, ce frământări are şi ce dorinţe ascunde. Merge mai departe, după terminarea vacanţei, la liceu, dar continuă să citească pe ascuns cărţi ale lui Dostoievski şi cărţi despre Dostoievski. Îl tulbura spiritul, caracterul acestui om, forţa şi slăbiciunea, suferinţa şi ura, dragostea şi orgoliul, patima împinsă până la exaltare a personajelor, moartea şi renaşterea lor din forţe lăuntrice alimentate de o credinţă mai presus de înţelegerea lui. Luminile calde, străvezii ale oraşului-port, muzica şi apele line ale râului erau o normalitate care nu-l mai atrăgea. În timp ce se înstrăina sufleteşte de lumea lui, o alta îi lua locul în închipuire, una exotică, îndepărtată. Lumea Estului.
Mai întâi a găsit poza, era într-un ziar. I s-a părut tare de tot, așa că a rupt-o cu degetele, cât mai precis de jur împrejur, încât a rămas un pic ferfenițită. A luat-o și a pus-o la oglinda retrovizoare a camionetei. În ea, Iisus stă cu brațele întinse, ca o pasăre gigant, așezată deasupra unui oraș cu milioane de lumini aprinse. Cum să nu-i fie bine orașului?, și-a zis Beniamin. Cum să nu-ți placă să te trezești dimineața cu ochii în ochii lui larg deschiși peste tine și peste cuibul tău mărunt pierdut în burta lumii? Apoi s-a dus la preotul din sat și acolo a găsit o ilustrată mai bună, cu același Iisus despre care a aflat că stă cocoțat deasupra orașului Rio de Janeiro. Citește mai departe!
În satul ardelean, povestea începe oarecum circular, apoi se ridică pe alt nivel și spirala ajunge de unde a plecat, doar că locul nu mai e același. Oamenii îți vor spune că istoria lor s-a adunat cândva ca un înveliș de cocon în jurul câte unui castel nobiliar, că după ce a trecut războiul, castelul a devenit ceva mai puțin important, s-a transformat în școală, iar după revoluție, toată povestea asta cu trecutul aristocrat și castelul a rămas în afara vieții satului. L-au părăsit și l-au uitat. Când și-au amintit de el și s-au gândit că ar fi putut fi un punct de atracție turistică și le-ar fi adus un câștig, s-au întors să-l vadă, dar castelul nu mai era decât o ruină. Iar povestea abia de aici începe.
Neștiuta poveste a baronului din Sînpaul: A fost dragoste și era război
Între cele mai banale cărămizi găseşti sămânţa unui neam care a învăţat să trăiască după coduri sacre. Şi ei şi noi ne aflăm permanent între două oglinzi. Ca să ne vedem mai bine, şi din spate, din trecut, şi din faţă, în viitor.
Conacul din Sînpaul este mai puțin cunoscut decât altele. A rămas un fel de frate mai de la țară al castelelor din Cluj. În Evul Mediu satul era preponderent maghiar, aparținând familiei Mikola, apoi domeniului latifundiar Almaș. După anul 1600 este populat mai mult de români. Nu găsim istoria castelului în niciun tratat de specialitate, poveștile au circulat doar din om în om. S-ar părea că sînt legături între proprietarii acestui conac și cel de la Coplean, dar nu este sigur. Adesea s-a făcut confuzia cu castelul din localitatea cu același nume din Mureș. Dacă încerci să afli ceva despre conacul de la Mihăiești (Sînpaul) descoperi că povestea de viață a baronului Bondi care locuia la castelul-conac este mai vie în mintea oamenilor decît istoria clădirii. Ea a trecut în epocă drept o poveste de dragoste și război, tragică și tulburătoare. Click aici pentru a citi toată povestea!
Gazetino 