Autor: Ruxandra Hurezean

Solidaritatea Robinsonilor

Solidaritatea Robinsonilor

Un prieten aflat la un institut de cercetare din Germania s-a oferit într-o zi să-și însoțească prietenii în loc să meargă la institut. Dar prietenii l-au refuzat, reproșându-i că nu-și stabilise corect prioritățile: mai întâi datoria, institutul, sistemul și apoi prietenii. E de înțeles: în România nu pe sistem te sprijini la nevoie, ci pe prieteni, statul nu este plasa de susținere, ci apropiații, ei sunt prioritatea noastră. Am învățat asta foarte bine, chiar de la sistem.

Singurătatea, lipsa de încredere, lipsa de solidaritate, teama de bătrânețe, de moarte, toate sunt boli ale lumii contemporane pentru care găsim explicații, dar foarte greu soluții. Papa Francisc spunea că singurătatea este cea mai gravă boală a timpului nostru. Sociologii o încadrează în fenomenul atomizării sociale, în directă legătură cu independența financiară, libertatea de mișcare, flexibilitatea contractelor sociale, accesul tot mai larg la resurse, cu alte cuvinte, e vorba de libertatea individului și independența lui. Dar nu e doar atât, aceste explicații, juste, nu epuizează subiectul. Singurătatea vine și din lipsa de încredere.

Citește mai departe!

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

Cum arată strategia politică a lui Traian Băsescu în teritoriu. Februarie 2016

N-am să intru în amănunte, ele contează mai puțin și oricum le știți. La vizita unui personaj politic important, ritualul de partid arată la fel ca acum 25 de ani. Fete frumos îmbrăcate stau și tremură să-l salute primele pe Il Presidente, se cântă imnul, vin lăudătorii. Nu lipsesc discursurile lingușitoare, doar-doar or fi remarcați-promovați. Și nici blondele pe tocuri, modelul Elena Udrea. Ele chiar au fost remarcate.

Dar ce era de observat:

1. Traian Băsescu vrea să prezinte Mișcarea Populară (MP) ca pe un partid nou, diferit de PSD și PNL. Asta este strategia lui. Cu foarte puține șanse de reușită, evident. Oamenii sunt fie slabi, fie au mai făcut politică, fie invizibili, fie „inexistenți”. În fața acestui partid, TB pare Napoleon după Waterloo.

2. Consideră pe bună dreptate că MP ar trebui să ofere „încredere”. Pe fondul crizei de încredere, știe că acest capital ar trebui exploatat, ar fi mină de aur. Dar cu foști lideri după gratii… greu. Foarte greu.

3. Și-a fixat un obiectiv clar: unirea cu Republica Moldova. Iar fixarea unui obiectiv e un lucru bun, puțini oameni politici știu că așa se individualizează un partid și așa poți oferi motiv de mobilizare în interior, dar și în public. Îl și prezintă cu pricepere, dramatizând situația : „Până când vom accepta ce au hotărât doi criminali, Hitler și cu Stalin? Se poate face unirea prin votul parlamentelor!” Așadar, deși știe să prezinte un scop care să te împingă în față și să te justifice, obiectivul, pe fond, e greu de atins, ușor prea departe de viața cotidiană a românului și cam tardiv. După ’90 mergea mai bine.

4. Se prezintă pe sine ca fiind total dezinteresat în plan personal: „Nu vreau nimic pentru mine, am avut toate funcțiile până acum, nu mai vreau nimic. Dar vreau să continuăm proiectele începute”. Și sfârșește apoteotic: „Vreau să tragem națiunea încă un pas înainte”.

5. Adversarii lor sunt toți ceilalți, inclusiv „Iohannis = Grivco”. Spun că nu au alianțe, se prezintă ca fiind un partid mic și singur, singuri împotriva tuturor. Dar, convinși că vor învinge ca altădată: din mici, Traian Băsescu îi va face mari. Și vorbitorii își repetă acest lucru, autosugestionându-se.

Foto: Maria Ilinca Man

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

„Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie

UPDATE:

Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu a anunţat, joi, 18 februarie 2016, cu doar o zi înainte de intrarea în ceea ce autorităţile au denumit „Anul Brâncuşi”, că autorităţile române vor relua negocierile pentru achiziţia lucrării „Cuminţenia Pământului”.

La propunerea Ministerului Culturii, Guvernul României a aprobat prin Memorandum reluarea negocierilor pentru achiziționarea lucrării lui Constantin Brâncuși „Cumințenia Pământului”.

Posted by Vlad Alexandrescu on Thursday, February 18, 2016

Textul inițial

Anul 2016 a fost declarat „Anul Constantin Brâncuși” pentru că se împlinesc 140 de ani de la naşterea marelui sculptor şi tot anul acesta va fi primul în care se va sărbători Ziua Naţională „Constantin Brâncuşi”, pe 19 februarie.

Autoritățile statului român promit refacerea dosarului de înscriere a ansamblului de la Tg. Jiu în patrimonial UNESCO, anul acesta, dosar care a fost retras anul trecut pentru a nu fi respins datorită calității sale foarte slabe. Iar pentru achiziționarea operei „Cumințenia Pământului” autoritățile spun că nu există resursele financiare, nu sunt banii necesari și anunță posibilitatea unei subscripții publice în acest scop. Dar, în ambele cazuri, avem de-a face cu greșeli care au fost făcute până acum și restanțe greu de recuperat.

Maria Rus Bojan, curator și istoric de artă român care trăiește și își desfășoară activitatea în Amsterdam, ne mărturiseşte că după părerea sa cazul operei „Cuminţenia Pământului” „Este cel mai complex caz de restituție din istoria noastră post-decembristă, fiind pentru prima dată când o capodoperă de o asemenea valoare face obiectul unei vânzări publice.”

Judecătorii Tribunalului Bucureşti au decis, după un proces care a durat aproape zece ani, să restituie sculptura celui care o cumpărase de la Brâncuşi. „Cuminţenia Pământului” a fost achiziţionată de inginerul Gheorghe Romaşcu de la Constantin Brâncuşi, în anul 1911, contra sumei de 1.500 de lei. Romaşcu le-a povestit copiilor săi că sculptorul ar fi făcut opera în perioada 1907-1908, dintr-un bloc de piatră luat din catacombele Parisului. Ca probă, în faţa instanţei, urmaşii inginerului au adus o scrisoare de la Constantin Brâncuşi trimisă pictorului Gheorghe Petraşcu în care îl ruga să-i spună proprietarului expoziţiei care găzduia opera să i-o dea lui Romaşcu. „Mult iubite Camarad / De cumva răspunsul meu nu e prea târziu, te rog dispune să vie banii şi prietenul Romaşcu să ia în stăpânire Cuminţenia Pământului. Mai spune-i că mi-e drag s-o ştiu la el şi dă-i salutări prieteneşti”, scria sculptorul din Paris. În 1957 regimul comunist a confiscat lucrarea şi timp de 51 de ani ea se va afla în muzeele statului.

Opera a fost evaluată de Muzeul Naţional de Artă al României la suma de 15 milioane de euro, iar de către expertul desemnat de instanţă la 20 de milioane de euro. Statul român, în baza dreptului de preempţiune, a oferit proprietarilor la începutul negocierilor un milion de euro, apoi două milioane de euro, sume cu care vânzătorii nu au fost de acord. Casa de licitaţii Artmark este delegatul negociator ales de proprietari pentru a se ocupa de vânzarea operei, iar de cealaltă parte, statul român prin Ministerul Culturii. În prezent, negocierile se află în impas şi continuarea lor depinde doar de flexibilitatea ambelor părţi.

„Presa a subliniat cu patos incapacitatea autorităților de a gestiona acest caz, transformându-l într-un adevărat simbol al neputinței noastre funciare de a ne respecta valorile. De fapt, contextul politic din ultimii doi ani a făcut ca negocierile să se întindă pe parcursul mandatelor a trei miniștri ai culturii din trei guverne diferite, ceea ce evident a complicat la maximum situația din toate punctele de vedere”, explică Maria Rus Bojan, dând şi un exemplu cum a rezolvat Franţa un caz similar: „Legea patrimoniului, cel puțin în Franța, este la fel de restrictivă ca la noi, însă a existat o puternică voință politică de a se asuma această achiziție. Acolo există conştiința acestor valori și, apoi, proprietarii lucrărilor au înțeles că dacă nu pot vinde lucrarea în acest mod, ambele state vor putea împiedica vânzarea – având la îndemână mai multe pârghii legale, inclusiv includerea unor excepții legale”.

Articolul integral poate fi citi AICI!

Fabrica de teatre

Fabrica de teatre

Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Citește tot articolul!

Sofia

Sofia
„Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă” – Sofia

Spre seară, părăsi grupul fetelor şi o porni spre casă, pe drumeagul de lângă şcoală.

Tocmai se întorsese de la Bucureşti unde servise în casa unor mari industriaşi şi-n felul acesta îşi făcuse „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar, de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor e acasă.

A sărit din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat toată seara numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui.

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu,” spune Sofia într-o dimineaţă în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze.

Citește articolul integral!

Paul Hemmerth organizează întoarcerea

A plecat ţinându-se de cufărul părinţilor, odată cu puhoiul. Dar Germania nu i-a intrat sub piele, nu i-a devenit „acasă”. După douăzeci de ani s-a întors în satul lui Johann Schaas şi după el i-a adus şi pe alţii. Prima a fost mama lui. Apoi francezi, americani, elveţieni…

paul
quotes66Aveam o mare nedumerire. Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simțeam o tristețe uriașă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aș comite o greșeală față de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât de acasă.

Paul Hemmerth lucrează ca ghid internațional, face producții tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ș.a. Şi-a început viața de nomad la 14 ani, acum are aproape cincizeci. S-a născut la Mediaș, într-o familie de nemți. A locuit într-o casă din Centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă „acasă”, se așază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: „Vezi, mama” – îi atrage el atenția – „ții minte, aici era patul meu!”, și-și scutură țigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte care s-a înghesuit în încăperile casei lui.

Viața lui Paul adult pare ciudată. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghițit și nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania și el era doar un puști. Paul a colindat prin lume, a muncit, a făcut bani cu care s-a întors și cumpără case în Transilvania, casele sașilor. Apoi le umple cu oameni. Şi a ales un loc anume unde să facă asta. Citește mai departe!

Surpriza vine de la Operă

afa

Dragii mei, lumea se schimbă. Și ce frumoasă se face! Astă seară am fost la un spectacol al Young Famous Orchestra oferit de femeile de la AFA (și ele, niște grozave, nu obosesc, tot mai găsesc ceva de făcut, dar despre ele am să vă povestesc mai încolo). Ei bine, tinerii din orchestră ca și soliștii sunt de la Opera din Cluj, dirijor e Vlad Agachi, iar Opera, fraților, Opera e condusă de Florin Estefan, care abia a trecut de 30 de ani. Toți sunt din noul val. Ei au desprăfuit Opera, au făcut-o vie, o reinventează. Vedeți, se poate!

Concertele, spectacolele lor se țin cu sălile pline, băieții n-au doar talent, au sclipire, viziune, aleargă prin lume să prindă trenurile vieții, învață, văd, creează. Ei sunt încă un exemplu că România are speranță. Să fiți cu ochii pe ei, așa cum s-a întâmplat cu Școala de la Cluj în pictură, tot așa se poate întâmpla și cu ei. Să stam cu ochii și urechile la ferestrele și hornurile Operei, căci de acolo ne va veni surpriza!

Iar femeile noastre de la AFA au venit pe lume când chiar era nevoie de ele. Cu ani în urmă, eram în biroul unui viceprimar când îmi arată o carte poștală cu imagini din Clujul vechi, cam cu 100 de ani în urmă. Cartea poștală fusese lansată de Societatea Femeilor Ardelene și, cu banii strânși din vânzarea ei, dar și din bijuteriile colectate în pălării la balurile de caritate, femeile de atunci au amenajat Parcul Central, Cetățuia, au donat bani la spitale sau au înființat școli de fete. Ei bine, după cartea aceea poștală am scris o poveste, nu mai știu unde am publicat atunci.

Nu peste mult timp văd că se înființează la Cluj Asociația Femeilor de Afaceri și-mi zic: „Wow!, ce tare!”

Și așa a fost. Ele se ocupă, ca pompierii, de tot ce arde. Într-o primăvară, târâtă de Vlăduț în Grădina Botanică, descopăr că acolo e dezastru, plantele pe cale de dispariție, sălbăticie, mizerie. Scriu, fără speranțe, pe blog. Ei, și ce credeți?, nu trece o săptămână și vine anunțul că AFA strânge fonduri, lucrează cu propriile mâini, face și drege, reface grădina și îi redă frumusețea și strălucirea de altădată. Apoi s-au ocupat de multe altele. Când eram cu soțul meu internat la Institutul Inimii și copleșită de griji, m-am așezat într-un fotoliu pe hol, în fața ochilor îmi apare un raft de bibliotecă cu cărți de tot felul pentru lectură. Ce frumos, ce util – vă dați seama? – cum să nu te scufunzi într-o carte ca să mai uiți de durerile trupului și gândului tău când ești pe patul spitalului? Tot ele făcuseră asta!

Și acum, au organizat spectacolul pentru un nou proiect, CuGeT, e vorba de un concurs de cultură generală pentru elevi. E vorba de educație, aia care te face mare.

Dragi prieteni, ce vreau să vă spun e că nu încetez să descopăr cum Conspirația oamenilor liberi funcționează.