Arturo Strohschneider s-a născut în două locuri. A murit în trei. A fost văzut mergând pe sârmă și mult după ce a murit. A răsărit într-un roman scris undeva lângă Sibiu – dar îl chema Apollo Bonifazius și era cioclu la o firmă de pompe funebre. La Brașov, prin anii ‘46, s-a prăbușit în țărână în fața unei fetițe, îl plânge și astăzi. A fost văzut la Reșița, când și-a rupt o mână, la Rupea dădea autografe fetelor de școală, la Bologna trecând pe deasupra pieței Aldrovandi, la Milano survola Piazza Grande, la Genova în 1915, purtând pălărie și palton, iar anul trecut, pe 9 noiembrie, mergea pe sârmă între Dom și Palatul Comunal din Perugia, pe deasupra Pieței Mari, „alături” de Andrea Loreni în noaptea magică de „Nessun dorma”. L-au „văzut” toți italienii adunați în piață. Sau n-a fost așa?

Adevărul este că acest personaj a existat cu adevărat și a purtat acest nume, cam bizar ce-i drept, Strohschneider, adică „tăietor de paie”. Şi Artur, desigur. Era austriac, unele mărturii spun că se născuse în Styria, Ausserland, altele că ar fi fost din Trieste, dar cert este, așa cum singur mărturisește într-un interviu acordat ziarului Corriere della Spezia în 18 mai 1912, că locuia la Leitmeritz, în Boemia. Ce-i drept, doar trei luni pe an, când pescuia și trândăvea, pentru că în celelalte nouă luni locuia pe sârmă. A învățat acrobația de la 9 ani și a dat reprezentații în toată Europa. Era celebru la începutul secolului trecut, un fenomen. Arturo, cum îi spuneau italienii, oferea spectacole în piețe, peste tot în Europa. Ţinea mii de oameni cu sufletul la gură, îi făcea să uite de război sau de foamete. Îi făcea să creadă că moartea poate fi învinsă. Le dădea curaj.

Din 1910 până în 1934, străbate toate marile orașe și sate din Europa. De multe ori, ce câștiga colectând după spectacol dona orfelinatelor, pentru copiii bolnavi de TBC sau Crucii Roșii, în timpul războiului.

În anii 1933-1934 a ajuns în România. A dat spectacole în Sibiu, Brașov, Rupea, Reghin, Saschiz, Mediaș, Sighetu Marmației, Cernăuți… dar și în Munții Apuseni. L-am zărit într-o fotografie plutind deasupra pieței centrale din Roșia Montană, într-o zi mohorâtă de toamnă-iarnă.

Şi am pornit pe urmele lui.

Se spune că Artur sosea în oraș, se oprea în mijlocul lui, în piața centrală și ochea două clădiri. Cam la fel de înalte, așezate pe două laturi sau în două colțuri opuse ale pieței. Între ele avea să-și lege cablurile dacă primăria va învoi spectacolul.

Mirosea aerul să vadă dacă vremea va fi bună și-l căuta pe primar. Îl găsea pe el sau pe careva dintre funcționari. Dacă primea aprobare, mergea la gazetă și dădea anunț. Trecea în anunț orele și locul când va urca pe sârmă deasupra orașului. Unele orășele sau sate aveau „doboșar” care anunța cu „doba” că pe la 3 de-amiază, „strohschneiderul” va urca pe sârmă, deasupra orașului, în piața mare.

În februarie-martie 1910, Arturo Strohschneider dădea spectacol în Piazza Aldrovandi din Bologna (în centru, spre dreapta, în fotografia rămasă de atunci, se vedea partea impunătoare a Palazzo Davia Bargellini). Apoi a ajuns la Modena și la Perugia.

Anul 1910 avea să fie un an de mare succes pentru el, un început în triumf. Oamenii îl aplaudau bucuroși, spectacolul era gratis, copiii, bătrânii și vagabonzii aveau și ei parte de o bucurie comună cu ceilalți. Poate singura distracție care le era îngăduită tuturor la fel, guvernator sau cerșetor. La sfârșit îl ajutau voluntarii să strângă ceva bănuți într-un joben, de la oricine ar fi vrut să dea. Păstra pentru el o parte, își plătea drumul, sârmele, hotelul și masa. Era modest. Jurnaliștii care-l vor prinde în 1912 la hotel Concordia din La Spezia, Italia, și-i vor lua un interviu spun că „nu a pozat la sol într-o figură din numărul său, ci s-a așezat modest într-un scaun, și-a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie într-o atitudine de repaus modest” și le-a răspuns răbdător la întrebări.

Este fascinantă descrierea pe care ne-o oferă un jurnalist perugian din acele timpuri: „Fiul aerului, eliberat de vertijuri, se așază pe fir în fiecare seară, se plimbă în sus și în jos, acompaniat de o mică orchestră, de-a lungul firului întins între Dom și Primărie: 80 de metri, la o înălțime de treizeci. Oamenii se adună de peste tot. Arturo este, într-adevăr, un bun «dirijor»: la un singur semn al său, se lasă o tăcere absolută, deși sunt mii de spectatori; de acolo, de sus, conversează, glumește, se preface că ar cădea, îi face pe toți să stea cu sufletul la gură când se sprijină pe un singur picior și mimează salturi. Uneori se și deghizează”. La sfârșit, a oferit Primăriei 421 de lire cu care să trimită la mare copiii tuberculoși, parte din câștiguri le-a donat Crucii Roșii, precum și voluntarilor care îl ajutau în fiecare seară să strângă ceea ce publicul îi oferea.

Femeile erau topite după el. Lăsau acasă soții mirosind a cărbune, a rachiu și sudoare, blestemând în urma lor, și plecau în piață când se apropia ora anunțată, pentru Strohschneider. El era altceva. Avea un curaj nepământesc, străbătea văzduhul pe un fir, dansa deasupra lumii. Îi spuneau „Regele aerului”.

Regele lor mergea în maieu și chiloți de pânză pe fir, avea o mustăcioară gălbuie, era subțirel și vesel. S-au găsit și reclamații ale unor bărbați furioși pentru că femeile lor îi înfruntau pentru acest „vântură lume”. „Publicul feminin care admira” – scria un jurnalist – „îndrăzneala sa sfidătoare, e la picioarele lui”. Un soț supărat scrie cotidianului local o scrisoare în care povestește cum soția sa nu mai vrea să se întoarcă acasă, ci îi transmite acestuia „Arturo e un erou, iar tu – un prost!”.

Arturo, în 1915, la Faenza

Italia l-a adorat

Dovadă că, un veac mai târziu, la Modena și Perugia spectacolele lui vor fi replicate și cu ocazia unui eveniment, „Nessun Dorma” din 9 decembrie 2017, va fi reînviată amintirea sa. „Funambulul originar din Trieste”, relatează Modena Today, „a parcurs prin aer traseul dintre Dom și Palatul de Justiție (astăzi înlocuit de edificiul modern ce găzduiește Unicredit), atrăgând mulțimi uimite de oameni din Modena. Strohschneider a fost un adevărat personaj al epocii. Numerele sale executate pe sârmă în primii ani ai secolului XX au rămas celebre peste timp și pot fi cu ușurință alăturate ca temeritate reușitelor contemporane: ele însele l-au făcut pe Arturo Strohschneider «Regele aerului» și i-au adus o aură de legendă, aclamat de mii de persoane de-a lungul turneelor sale.”

„Evenimentul care va avea loc odată cu «Nessun dorma» (Noaptea Albă)”, precizează cotidianul, „reînvie un eveniment de acum 107 ani care a rămas în istoria orașului, când Arturo Strohschneider a traversat piața pe un fir suspendat – echilibristul eclectic a fost o adevărată vedetă a începutului de secol trecut. A mers suspendat deasupra Pieței Mari. Ceea ce va încerca în seara aceasta Andrea Loreni, ca eveniment culminant al «Nessun dorma», are rădăcini îndepărtate. Această acrobație readuce, de fapt, în amintirea orașului, o altă „traversare” a unui alt echilibrist foarte faimos în 1910: Arturo Strohschneider.”

Fotografiile arată o mulțime încremenită de emoție sub firul aproape invizibil pe care merge Andrea Loreni. „Gestul walker-ului a atins esența” – ar fi spus jurnaliștilor Andrea Loreni – „și se repetă la fel sute de ani mai târziu, este ca și cum ar fi existat un singur cablu prin acești ani, cablul pe care Arturo a mers și merg și eu. Acum este singura dată când vom merge împreună”.

În 1914 și 1915 îl găsim în Faenza și Genova. Fotografiile aflate în colecții private se vând scump la licitații și pe piața liberă. Îl vedem deasupra Bolognei îmbrăcat în-tr-un costum alb, cu șapcă în cap. Pantalonii, cam scurți și largi, îi flutură pe lângă glezne. La Milano merge pe deasupra de Piazza Grande, la mijlocul firului face o reverență publicului, într-un genunchi și cu o mână ridicată. În Faenza mai duce cu el, în spate, pe fir, un om. Ia masa pe sârmă și are în față chiar o sticlă de vin.

Merge pe bicicletă deasupra Perugiei, dansează deasupra Italiei cuprinsă de război. Un spectacol frecvent în piețele din Europa la începutul secolului când filmul nu devenise încă popular. Atunci piața era locul unde se întâmplau toate, iar funambulii nu ofereau doar o distracție, ofereau spectacole veridice, probe de curaj și neînfricare, date pe viu, chiar sub ochii lumii. Erau confruntări cu moartea și ofereau victoria asupra ei. Lumea se aduna puhoi. Fotografiile de epocă arată mulțimi pe care rareori le vedem astăzi într-o piață. El, austriacul Arturo Strohschneider, se ridica deasupra războiului pe care-l purta țara sa cu Italia. Pe sârma lui nu se duceau războaie.

Arturo ajunge la Roșia Montană

Era în 1933. Silviu avea trei ani și să se dea în scrânciobul din piață era marea lui distracție. În ziua când a sosit Arturo, acolo l-a prins evenimentul, la scrânciobul din fața Căminului Cultural. Tatăl lui, Silviu Bocăniciu senior, avea o prăvălie în casa Heltai, casa cu etaj, din piață și-și instalase aparatul de fotografiat chiar acolo. Aștepta.

Arturo și-a legat sârmele între casa lui și casa lui Tomuș. Cum casa lui Tomuș nu avea etaj, le-a legat de acoperiș. Nu era soare, dar nici nu ploua. Cel mai rău ar fi fost vântul, însă nici el nu bătea.

Echilibistrul, deasupra pieței principale din Roșia Montană

„Noi, copiii, eram curioși, dar și un pic speriați, își amintește Silviu Bocăniciu acum, ne luase un pic frica. Pentru că acrobatul a urcat pe sârmă și cu o masă și un scaun. Eram înspăimântați că o să cadă de acolo. Dar nu, el a luat masa pe sârmă, sau doar se prefăcea, nu știu, fără să cadă. Eram cu Liviu, prietenul meu, și el vă poate spune, dacă mai trăiește, că amândoi l-am văzut. Noi nu apărem în poza făcută de tata, că v-am spus, eram la scrânciob în fața Căminului Cultural și poza nu cuprinde și locul acela. Acrobatul mergea pe sârmă cum mergem noi pe drum, fără probleme. Nu știu dacă avea ceva în picioare, dar era cam dezbrăcat, asta se vede și în poză. Noi aveam haine pe noi, pălăriile pe cap, dar el avea ceva sumar, ca un costum de vară. Era curajos. Când a urcat cu bicicleta pe sârmă, știu că n-am mai putut respira de teamă. Dacă ești copil și vezi așa ceva, nu mai poți să uiți. Şi mult după ce a plecat, dacă vreunul dintre noi făcea vreo tumbă, îi ziceam «strohschneider».” După reprezentație, ne povestește martorul nostru care atunci avea trei ani, că un ajutor de-al acrobatului, aduna bani în șapcă, de la populația spectatoare. „De la cine avea să dea.”

„Pe atunci, orașul nostru, Roșia Montană”, ne explică el, „era un orășel de munte prosper, perceput ca zonă urbană între comune și unde exista concepția de viață superioară. Aveam casinou în oraș, cămin cultural, veneau trupe de teatru în turneu, aveam cinematograf, cu filme, mute pe atunci, localuri, prăvălii. Tatăl meu moștenise prăvălia de la bunicul lui. În poză se vede firma sus: «Gheorghe Bocăniciu», fondată în 1884. Tata își amenajase și un atelier de fotografie, făcea poze tip cărți poștale, cu Roșia Montană. Le vindea la prăvălie turiștilor, ca suveniruri. Aparatul și-l adusese din Germania, după ce s-a întors din război. Așa se face că avem fotografii din Roșia de atunci, cu piața, cu șteampurile, cu munții și cu casele de acolo.”

Silviu Bocăniciu junior s-a născut în 1930, iar ziarele consemnează trecerea acrobatului Strohschneider prin România, în 1933. Recent, el a organizat o expoziție cu fotografiile făcute de tatăl său în Roșia, iar expoziția a rămas una permanentă în Turnul Unitarienilor. Acolo, încremenit pe hârtia îngălbenită, Arturo stă sus pe sârmă și ne așteaptă.

Sara l-a văzut și ea

Sara Martini din Criț avea 16 ani în ‘33. Se născuse în 1917. Era la lucru în Brașov, unde își făcea ucenicia, când Arturo a ajuns în oraș. „Prima dată când a venit pe acasă, cam la un an de când plecase, Sara, sora cea mai mică a mamei, ne-a povestit că l-a văzut”, își amintește acum Sofia Folberth, care are 96 de ani.

Sofia Folberth

„A fost primul lucru pe care ni l-a povestit când a sosit, cum a văzut pe Strohschneider mergând pe sârmă pe deasupra lor în mijlocul Brașovului. Noi nu-l văzusem, nu știu cum de nu ne-au anunțat și pe noi când a fost la Saschiz, sau la Rupea. Dar n-am știut. Așa că o ascultam pe mătușa Sara povestind despre el și cât de impresionați erau toți să-l vadă. Era lucrul cel mai neobișnuit care i se întâmplase. Spunea despre el că, orișicât de sus ar fi fost, Strohschneider mergea fără frică și nu cădea. Toată lumea din Brașov vorbea de el, se adunau la orele când trecea, unul spunea la altul și așa se afla, iar prin sate se bătea duba. Nu știu de ce poveștile astea despre el s-au întrerupt dintr-o dată. Dintr-o dată, nu s-a mai auzit nimic de el”, își amintește azi, cu o nouă uimire, Sofia Folberth.

În toamna aceasta, pe 28 septembrie 2018, a murit Jorga Ferenc din Reghin, profesor, sculptor și artist plastic amator. Se născuse în 10 iulie 1923 în Reghinul Săsesc, comitatul Mureș-Turda. La moartea sa, unul dintre participanți a pomenit despre cum, cu ani în urmă, îi arătase colecția sa de pietre adunate din toată lumea, tablourile sale preferate, sculpturile, și i-a povestit cum s-a întâlnit cu echilibristul mondial Arturo Strohschneider în anii ‘30, la Reghin.

Konrad Klein, proprietarul unei importante fototeci de epocă, publică în mai 2010 un articol în Siebenburgische Zeitung cu titlul „Zu einem Poesiealbumseintrag von «Professor» Artur Strohschneider, 1933”. Autorul pomenește mărturia unei săsoaice Meta Phleps, născută în 1920 la Rupea. Se referă la acrobatul Artur Strohschneider, care a apărut acolo în 1933. Era elevă în clasa a șasea când, în timpul unei pauze de la școală, a fugit împreună cu un prieten la hotelul „Stern” unde locuia artistul și a primit de la el un autograf semnat „Profesorul Artur Strohschneider” pe un volum de poezii. „El a moștenit titlul de profesor de la tatăl său, numit astfel după un spectacol în fața regelui italian Victor Emmanuel al III-lea”, explică autorul articolului.

Relatările domnului Klein, preluate din reportajele cotidianului transilvănean-german (SDT) din 3-5 martie 1933, continuă: „La spectacolele lui Strohschneider, în martie 1933, la Sibiu se întindea o frânghie între acoperișul bisericii parohiale romano-catolice și clădirea comercială. Apoi Strohschneider, cu o masă și un scaun, a stat pe sârmă, sau a imitat mersul unui bețiv”. Un an mai târziu, menționează articolul lui Konrad Klein, Strohschneider a suferit un accident, și-a rupt brațul căzând în timpul unui spectacol la Reșița. A pornit, să se trateze, spre Budapesta. Pe drum, s-a îmbolnăvit de pneumonie de care a decedat câteva zile mai târziu într-un sanatoriu necunoscut din Ungaria. (conform Konrad Klein citând SDT din 17 aprilie 1934).

O anecdotă, reprodusă tot de Konrad Klein, din Tageblatt din 6 martie 1933, spune că atunci când profesorul Strohschneider a povestit că strămoșii săi au fost toți pasionați de mersul pe sârmă, deși fiecare dintre ei s-a prăbușit și a sfârșit căzând de pe frânghie, se spune că văduva preotului saxon a observat: „La fel ca în familia noastră. Şi noi știm de la strămoșii noștri că toți au murit în pat și totuși ne-am pus în pat fără teamă.”

La Cernăuți, pentru că România era Mare

Arturo Strohschneider, în echilbru deasupra pieței centrale din Perugia

Tot în 1933, ziarul „Der Tag” („Ziua”) din Cernăuți ne atrage atenția cu un articol pe coloană în care se anunța: „O personalitate mondială a performance-ului sportiv, profesor al corpului, va fi aici, continuând un turneu în România și va sta, nu pentru mult timp, între zidurile orașului nostru și își va dovedi unicitatea. Va traversa la înălțimea de 30 m pe sârmă și nu este un spectacol obișnuit de acrobație, pentru că este o artă extremă a echilibrului de a merge fără efort împotriva gravitației. Va începe sâmbătă, la ora 4 după-amiază. Sârma pe care va merge acest acrobat care sfidează gravitația este aprobată legal de președintele Curții Superioare din Cernăuți.

Sârma a fost întinsă între casa de pe str. Micklewiczgasse no. 5 (proprietarul casei, dl. Reisch a aprobat, i s-a cerut legal si a fost de acord) și cornișa Palatului de Justiție. Se va întâmpla sâmbăta la 4 pm și la 8.30 pm. Şi duminică la 11.30 am, 4 pm și 8.30 pm.

Artur va face gimnastică și va merge și pe bicicletă, își va folosi doar picioarele pentru că mâinile vor fi ocupate în alt mod, va fi ceva deosebit ce nimeni nu a mai văzut. Spectacolul este gratuit și se așteaptă o audiență de mii de oameni la acest spectacol. Profesorul contează, totuși, pe generozitatea spectatorilor”.

Nemuritorul

„Veneam de la școală, cu o colegă”, își amintește doamna Ursula Philippi din Sibiu, „și-n piața Huet l-am văzut. Avea în mână o bară lungă și mergea pas cu pas pe o sârmă, pe deasupra capetelor noastre. Avea un costum ca un fel de arlechin, dar în mai puține culori, cu mai mult negru. Sârma era întinsă de la geamul de jos al bisericii catolice până la geamul clădirii de vizavi, de la geam la geam. Cred că l-am văzut de două ori. Ce m-a impresionat este că avea o față încordată, foarte concentrată.Asta țin minte bine. Nu cerea bani de la nimeni, o făcea din pasiune. Nu cred că orașul avea bani pe atunci să angajeze un acrobat. Era prin 51-52.” Am încercat să-i spun doamnei Philippi că Artur Strohschneider nu mai trăia atunci, dar mi-a tăiat-o scurt: „Nu se poate, nu e adevărat, l-am văzut cu ochii mei, era Strohschneider!”.

Scriitorul Joachim Wittstock își amintește și el de acel acrobat, de „Strohschneider”. „Săracul, din păcate, a decedat la Brașov, prin ‘46-’47. S-a prăbușit de pe sârmă și a murit. A avut o moarte tristă. Colegii mei vorbeau de el, toată lumea îl știa.”

Autoarea acestei „morți triste” este Carmen Elisabeth Puchianu care a scris o povestire prin anii ‘90 după ce o prietenă a mamei sale, Karin Muller, întoarsă din Germania să-și vadă locurile natale, le-a povestit-o. Le-a spus cum s-a dus atunci când era copilă, împotriva voinței tatălui care era un sas extrem de exigent, și de la care a primit pedeapsă, să-l vadă pe Strohschneider mergând pe sârmă. Carmen Elisabeth Puchianu a imaginat în povestire cum acrobatul cade de pe frânghie și moare chiar în fața fetiței, în piața orașului Brașov. Ea singură, fetița, îl plânge pentru că doar ea înțelege pasiunea lui, considerată de ceilalți oameni mari „inutilă”.

„Eu habar n-am avut”, mărturisește uluită doamna Puchianu, „că acest acrobat cu numele Strohschneider chiar a existat! Şi-mi faceți o mare bucurie să-mi spuneți acest lucru. Pe mine m-a fascinat ideea că o femeie de peste 50 de ani, cam cât avea doamna Muler când ne-a povestit despre el, a rămas atât de impresionată încât a ținut minte cum l-a văzut pe acel «Strohschneider» mergând pe sârmă. Dar aveam convingerea că acesta este un mod colocvial de a te referi la cei care veneau la bâlciuri și mergeau pe sârmă, un fel de „cel care taie frunze la câini”. N-am crezut că denumirea „tăietor de paie”, cum se traduce exact cuvântul Strohschneider, e un nume propriu și i-a aparținut chiar unui mergător pe sârmă! Mi se pare uluitor ce-mi spuneți și mă simt foarte emoționată pentru personajul meu”. Povestirea doamnei Puchianu a fost transpusă și-n piese de teatru pentru copii, jucate pe scenă. De atunci, mulți copii precum fetița Karin plâng la finalul tragic al „strohschneiderului” prăbușit în piața mare din Brașov, mult după ce el murise deja, într-un spital necunoscut din Ungaria.

La Sibiu

Strohschneider devine cioclu la Făgăraș

În unul dintre cele mai faimoase romane scrise în Transilvania după 1990, „Cocoșul decapitat” al lui Eginald Schlattner, reapare și Strohschneider. Acțiunea romanului se petrece în perioada primului război mondial și imediat după. În carte, fostul acrobat poartă numele de Apollo Bonifazius Strohschneider și e cioclu la o firmă de pompe funebre. Fusese preferat pentru acest serviciu pentru că doar el, fost artist de circ, putea să ia cu ușurință o mimică tristă când soseau rudele decedatului.

„Am folosit numele de Strohschneider, pentru că devenise un substantiv comun, o denumire generică pentru orice acrobat, pentru toată tagma lor. Dar a fost un acrobat la Făgăraș, se vorbea despre asta, a mers pe sârmă între două case. Eu nu i-am văzut niciodată vreun spectacol, încă nu eram născut. Însă, în copilăria mea „strohschneideri” erau denumiți saltimbancii, acrobații, artiștii ambulanți. N-am știut ce s-a întâmplat cu cel real, dar personajul meu asta era un fost artist de circ ieșit la pensie.”

Într-adevăr, în romanul „Cocoșul decapitat”, personajul creat de Eginald Schlattner păstrează ceva din legenda adevăratului Arturo. „Tatăl Strohschneider”, scrie autorul, „era, mai nou, cioclu la serviciul de pompe funebre Theobald Renz pentru că, dintre toți concurenții la acest post râvnit, numai lui îi reușise să-și compună cel mai trist chip, dar mai ales pentru că putea să verse lacrimi adevărate și să le oprească la comandă. Renunțase la cariera lui de acrobat pe sârmă deoarece, după o cădere de pe sârma înaltă dintre acoperișurile Casei generale de economii a sașilor și casa Hauptisch, se prăbușise cu adevărat și a trebuit să fie dat jos din jgheabul de deasupra streașinei.”

În paginile cărții, scriitorul îi păstrează și însușirile de acrobat: Strohschneider apare fantomatic dintre tufe cu un cap ca un lampion, în timp ce vorbește, face acrobații pe zidul verandei, iar la plecare se îndepărtează într-o roată a țiganului, iar jobenul, când acrobatul se rostogolește deasupra șoselei, îi rămâne, ciuda lipită pe cap.

Nu demult, Helmut Wolff publică pe o rețea de socializare o fotografie făcută de Emil Fischer în 1933 în Piața Mică din Sibiu, cu Artur Strohchneider pe sârmă, plutind în văzduh pe deasupra capetelor celorlalți. Comentatorii care intervin spun, la rândul lor că-l știu, că l-au văzut și ei.

„Prin anii ‘50”, spune cineva, „bunicul meu mă ducea să-l văd.” Şi-n Mediaș a fost. „Pe 14 aprilie 1934 are un accident în Sighetu Marmației: cade de la 20 m, dar supraviețuiește, se pare…”, scrie cineva. Apar fotografii cu el și mărturii că ar fi fost văzut în multe locuri, mulți ani mai târziu.

„Probabil că Strohschneider este un vis”, conchide altcineva.

Vorbește Arturor Strohschneider însuși

În decembrie 2013, un cititor din Italia, Adriano Porcu, trimite publicației „Corriere della Spezia” un text care este publicat cu titlul „Pe când Strohschneider mergea pe sârmă în Piata Brin”. Este vorba de un interviu făcut lui Arturo în 1912, care povestește de pasiunea lui moștenită de la taică-său și care a început când el avea doar nouă ani. Spune că locuiește în Boemia doar trei luni pe an (restul pe fir). A și căzut de pe sârmă și și-a rupt brațul de 11 ori. Cu toate că se află mult timp pe fir, nu uită de sărăcia lumii și face și opere de bine.

La Mediaș

„Am găsit, din întâmplare, justifică Adriano Porcu intervenția lui, o copie a unei fotografii vechi făcute în Piața Brin, care m-a impresionat suficient cât să fac o cercetare istorică cu ajutorul periodicelor locale publicate de Biblioteca Ubaldo Mazzini; am avut un pic de noroc și am descoperit un articol rescris integral mai jos (nu se menționează autorul) care relatează evenimentul impresionant.”

Se spune că un englez, pentru a-și produce emoții puternice, a urmărit pentru un timp un îndrăzneț îmblânzitor de lei; dar, dacă fiul lui Albion l-ar fi cunoscut pe Artur Strohschneider, și-ar fi schimbat subiectul de interes imediat. În toată acea mulțime care se adună în fiecare seară în piața Brin ca să îl vadă pe așa-zisul om al sârmei – e ceva din excentricul englez, în toți se află dorința emoției vii.

Strohschneider și-a așezat lumea deasupra, pe un cablu de oțel întins peste acoperișurile caselor. Pe fir merge, aleargă, stă jos, se îmbată, trage la țintă, face jocuri pirotehnice, face ture cu bicicleta, se dezbracă, face salturi – și face bani pentru sine și pentru instituții de caritate.

Noi am făcut mai mult decât a făcut excentricul englez – am vrut să îl vedem în hotelul său la Concordia si l-am potopit cu întrebări într-un interviu adevărat.

Curajosul om – curajos literalmente – fără să ia vreo poză în ceva echilibru dificil, cum fac adesea pământenii când se află între patru ochi, este probabil cel mai modest reprezentant al celei de-a patra dimensiuni – și-a aplecat capul cu cea mai aleasă curtoazie într-o atitudine de repaus modest.

– Trăiesc pe fir de 24 de ani – începe el într-o italiană frumoasă cu accent străin – datorită tatălui meu care m-a făcut să văd lumea de la înălțime de când eram la o vârstă fragedă – m-a așezat deasupra de când aveam nouă ani și jumătate.

Doar trei luni pe an pășesc pe pământ și trăiesc în vila mea de la Leitmeritz în Boemia și îmi petrec timpul pescuind și vânând, fac chiar și câteva afaceri cu peștișori aurii.

De pe fir am trecut de câteva ori la minge, dar, într-o zi nefericită m-am rostogolit într-un lac de la o înălțime considerabilă și m-am ales cu o fractură a osului occipital.

– De pe fir ați căpătat vreo fractură?

– Brațul ăsta știe – și, zicând asta, ne arată brațul stâng care nu mai este bine articulat cu mâna – acesta a fost rupt de 11 ori, dar acum am șters acel număr din programul de seară și l-am substituit cu acela în care mă arunc călare pe firul meu și mă agăț cu un picior.

În acest punct face o pauză și pare să vrea să înlăture melancolia cu un pahar de bere. Omul sârmei a fost de mai multe ori subiect de studiu pentru miraculoasa sa capacitate de a-și păstra echilibrul și, dacă ar fi fost italian, nu i-ar lipsi speranța de a ajunge într-o înaltă poziție politică. Prof. D`Agostini e de părere că, alături de minunata capacitate de a-și menține echilibrul – devenită automată datorită exercițiului -, mai posedă și abilitatea de a se autosugestiona sau de a influența prin voință execuția perfectă a exercițiilor. (Articol preluat din Corriere della Spezia din 18 mai 1912 și tradus de Alina Staicu.)

„Strohschneiderii”

La 7 august 1974 – cu o zi înainte ca Richard Nixon să-și anunțe demisia din funcția de președinte al Statelor Unite – un acrobat francez i-a surprins pe newyorkezi cu o traversare la mare înălțime între cele două turnuri gemene ale World Trade Center, care erau aproape finisate și doar parțial ocupate. Pietonii grăbiți s-au oprit din drumul lor ca să se uite în sus. Ei au văzut imposibilul: un om dansa pe cer, aparent plutind în aer, fără niciun sprijin.

  1. Patruzeci de ani mai târziu, Zemeckis face un film după povestea lui, îi pune pe spectatori în postura lui Petit. „The Walk – Sfidează limitele” dă spectatorilor ocazia să ajungă acolo unde numai unul dintre oameni a putut ajunge – la etajul 110, suspendat în aer, mergând pe o sârmă între cele două turnuri ale World Trade Center. Filmul este emoționant și foarte veridic. Se spune că au existat spectatori cărora li s-a făcut rău în sălile de cinematograf.

Regizat de Robert Zemeckis, după un scenariu de Christopher Browne și Zemeckis, filmul The Walk este o dramă biografică bazată pe povestea lui Philippe Petit, francezul care a traversat pe sârmă distanța dintre cele două turnuri gemene World Trade Center din New York, pe 7 august 1974. Doisprezece oameni au ajuns pe Lună, dar unul singur – Philippe Petit – a traversat pe sârmă imensul hău care era între cele două turnuri ale World Trade Center din New York. The Walk a avut încasări de 13,5 milioane de dolari doar în primele 10 zile, se spune în prezentarea filmului.

În 2013, are loc un eveniment transmis de televiziunile din 217 țări. Temerarul Nik Wallenda, care are deja trei recorduri mondiale înregistrate de Guiness Book, a reușit să-și mai înscrie încă o dată numele în istorie, după ce a traversat pe un cablu de oțel Marele Canion. De numele lui Wallenda se leagă mai multe recorduri, cum ar fi traversarea Cascadei Niagara pe sârmă, în 2012, aventurierul intenționând să parcurgă, tot pe sârmă, și distanța dintre Empire State Building și Chrysler Building.

Presa internațională a descoperit recent că există o localitate din Rusia, unde populația face echilibristică de mai bine de 50 de ani. Încercând să păstreze obiceiurile din bătrâni, sătenii din Tsovkra, indiferent de vârstă, practică zilnic mersul pe sârmă și au transmis tradiția cu sfințenie din generație în generație. Bătrânii satului povestesc că mersul pe sârmă a fost practicat la început din dorința de a parcurge mai ușor distanțele. Astfel, tinerii care doreau să pețească fetele din satele învecinate au întins o sfoară peste văile care legau comuna lor de localitățile vecine, evitând astfel o escaladare anevoioasă a dealurilor. La început, ei mergeau în mâini pe sârmă. Apoi, din dorința de a impresiona fetele, au început să facă echilibristică pe ea, ajutați de o prăjină. Acum, mersul pe sârmă a devenit un lucru absolut obișnuit pentru orice familie din zonă.

Lasă un comentariu