Era o zi de toamnă. O ține minte bine. Aștepta mașina să-l ducă la Târg, la școală. Era în clasa a treia. A venit mașina, s-a urcat. Își amintește drumul, casele. Nu știa atunci că era ultimul pe care avea să-l vadă. Totul părea normal. Niciun semn. Te aștepți ca atunci când vine nenorocirea să se și arate cumva, dinainte, să dea vreun semn, să plutescă ceva în aer, să înceapă încet-încet să fie altcumva. Dar nu, totul era bine.

A ajuns la școală, a coborât din mașină, s-a dus spre poartă și a urcat scările. A trecut de ușă și pe hol a început să se izbescă de ziduri. A crezut că a amețit, că e ceva temporar. Că trece. Dar n-a trecut. Când a ajuns în ușa clasei, pe pipăite, se tot freca la ochi. Dar n-a mai văzut. S-a așezat și a așteptat. Poate revine. Dar n-a revenit. Din ziua aceea, Silviu n-a mai văzut. Și a început așteptarea.

Și-n timp ce aștepta ca omenirea să descopere o soluție și pentru ochii lui, Silviu a început să descopere supraviețuirea. A învățat alfabetul Braille, a învățat să lucreze pe calculator, a învățat materiile de școală foarte bine, a jucat și teatru, a învățat să danseze, a învățat să-și cumpere mâncare, să se îmbrace, să circule cu autobuzele.

A învățat să trăiască altfel. Acum este student la Cluj, la Facultatea de Filologie. Deși a venit din Iași, se descurcă foarte bine în orașul nostru. Îi cunoaște străzile, merge adesea pe jos de la Facultate până în Hașdeu, a fost și la Teatru într-o seară, i-a plăcut foarte mult. Mănâncă o masă la cantină, își face singur cumpărăturile din magazinele mai mici, doar la supermarket merge cu colegii, că acolo sunt prea multe obiecte și nu se descurcă. Când vine mama lui pe la el, stă o zi și pleacă seara, pentru că nu are unde să înopteze.

Lui Silviu i-a plăcut orașul Cluj din ziua în care l-a cunoscut. A venit aici prima dată într-o tabără de calculatoare. Atunci „a simțit” că acesta este un loc unde i-ar plăcea să trăiască.

Un mesaj mai puțin obișnuit

„Silviu a văzut lumea ca noi toţi. I-a văzut culorile, contururile, a văzut zâmbetele celor dragi, a învăţat să scrie, să citească. Şi brusc, când avea 9 ani, în mijlocul copilăriei, i s-au luat toate culorile, toate jocurile, iar contururile, zâmbetele şi literele a învăţat să le descopere în alt fel, a învăţat să simtă în întuneric ceea ce pierduse odată cu lumina.

A venit din judeţul Iaşi, ca să studieze la Facultatea de Litere din Cluj, la secţia română-engleză. Aici l-am cunoscut pe Silviu, în urmă cu câteva luni, la cursul nostru de Lingvistică generală. În amfiteatrul Eminescu, mereu plin de studenţi din anul I, Silviu se aşeza întotdeauna în prima bancă. Zâmbitor, curios, atent, se lăsa mereu provocat de întrebările mele şi de multe ori de la răspunsurile lui puteam porni problematizări şi lămuriri conceptuale. Silviu nu doar descoperea un teritoriu nou al ştiinţei limbajului, ci, în acelaşi timp, se lăsa descoperit de noi toţi, în această dorinţă a lui de a găsi o mare bucurie în cunoaştere, ca şi cum ar fi vrut să compenseze văzând cu mintea şi cu inima ceea ce nu putea vedea cu ochii. Dincolo de vălul alb care îi acoperă irisul, se mai poate distinge albastrul ochilor săi. Vă chem pe toţi să îl ajutăm pe Silviu să poată vedea din nou, să redescopere chipul mamei sale pe care nu l-a mai putut vedea de zece ani, să poată citi, să poată privi cerul albastru ca ochii lui. Vă rog să intrați pe fb lui Silviu și să găsiți numerele de cont unde puteți depune. Orice sumă e binevenită, în condițiile în care Silviu trebuie să strângă pentru operație 8.000 de euro. De asemenea, haideți să ne scriem toți cei care ne simțim solidari cu această lupta a lui Silviu.”

Acesta este mesajul cel mai lung trimis vreodată spre lume de Oana Boc. Ea scrie poezie și predă, după cum v-ați dat seama, Lingvistica la Facultatea de Filologie. Acolo l-a întâlnit pe Silviu Roșu, un student nevăzător venit din Iași. Îl vedea la cursuri, îi asculta cu încântare răspunsurile, descoperea cât de inteligent și sensibil este băiatul și, din când în când, se întreba, ca pentru sine: oare s-o fi făcut tot ce e posibil pentru acest copil? Oare mai există vreo șansă? Zile și nopți s-a gândit la asta. Iar, într-o zi, după curs, Silviu a rămas s-o întrebe ceva în legătură cu tema cursului. A simțit că este momentul și l-a întrebat despre el, despre istoricul bolii.

Au discutat despre posibilitatea de a consulta și medici din Cluj sau din străinătate. Silviu trecuse prin multe operații în țară, unele nereușite. Iar după ultima, efectuată la București, descurajat de efecte, a încetat să mai caute soluții. Debusolat, confuz, avea nevoie de un nou imbold ca să mai găsescă resurse în el pentru noi încercări. De ani buni stă pe lista de așteptare pentru un transplant de cornee, dar nu s-a ivit ocazia. După discuții cu profesoara și cu mama lui, Silviu a reluat consultațiile la un medic oculist clujean, iar acesta i-a făcut o recomandare către clinica din Forli, Italia. Și i-a dat numele medicului: Massimo Busin. Silviu, Oana și colegii lui au început căutările.

Au găsit informații despre medic, despre succesele lui și au început să strângă bani de drum. Silviu nu mai ieșise niciodată din țară. Nici mama lui. Au luat avionul. Pentru prima dată în viața lor, mamă și fiu, unul neștiutor și celălalt nevăzător, se urcă în avion și pleacă spre Italia. Găsesc drumul spre oraș, găsesc pensiunea unde își rezervaseră camera, cea mai ieftină din oraș, dar care se dovedește a fi foarte aproape de clinica doctorului Busin. Ajung acolo fără greutăți, drumul pare lipsit de orice piedici. Medicul îi primește cu căldură, îl consultă pe Silviu și spune că da, se poate opera, îi poate face un transplant de cornee și-i va reface cristalinul.

„Nu a zis că sunt speranțe sută la sută, niciun medic nu spune asta, dar a zis că sunt speranțe, cel puțin pentru un ochi. Celălalt, știam deja, e pierdut definitiv. Operația costă 8000 de euro și de aceea am nevoie de ajutor. Noi nu avem atâția bani, suntem… nu săraci, dar suntem oameni normali. Am o soră la liceu, mama e casnică, iar tata e pensionar și mai lucrează la o moară. Ne descurcăm așa, cu banii de fiecare zi, dar o sumă ca aceasta nu avem”, mărturisește Silviu.

Medicul Massimo Busin nu i-a luat bani pentru consultație lui Silviu, deși, în mod normal, aceasta costa 150 de euro. A simțit că o mamă și băiatul ei nevăzător făcuseră eforturi mari ca să ajungă la până la el. După aceea, Silviu a cunoscut două cazuri din România operate cu succes de medicul din Forli.

Toate semnele îl fac să creadă că este pe drumul cel bun. Doar banii rămân o problemă. Dar asta, noi știm, este cea mai mică problemă. Putem pune cinci-zece euro în contul lui, sau 100, dacă avem de unde putem pune 500 sau o mie de euro.

E așa de puțin, pentru atât de mult! Cum ar fi să vadă Silviu într-o zi și tu să știi că ai contribuit la asta?

Articolul integral poate fi citit aici!