Voi ați observat că indivizii, luați separat, sînt surprinzător de deștepți, dar, aflați în grămadă, în diverse adunături, se arată îngrozitor de proști? (Este o întreagă literatură pe tema psihologiei mulțimilor, dar nu la asta mă gîndesc acum.)
Poate pentru că e tot mai greu de crezut că deșteptăciunea te face și puternic, ei au făcut o alegere, au ales turma. Au văzut că inteligența nu mai este vreo condiție pe care, dacă o îndeplinești, gata, vei și reuși.
Nu, atîția deștepți au căzut ca muștele sub tăvălugul prostiei, că nu mai putem crede în puterea lor.
În același timp, am văzut atîția oameni mediocri crescînd grozav în cîte un grup, căpătînd putere alături de ceilalți, în raport cu ei și cu restul lumii, încît am serioase îndoieli că ce știam noi despre valoarea inteligenței ar mai fi valabil. Poate că omului modern i se ascut niște unghii noi, dar ele nu mai sînt cele pe care le știam. Armele lui nu mai sînt arme personale, sînt aplicații exterioare, venite din jurul lui, de la anturaj, din grupul în care s-a antrenat, din care a dobîndit cultura de haită.
O experiență extraordinară în astfel de vremuri este însă experiența libertății. Prețul pe care-l plătești pentru ea te șlefuiește, îți sapă în minte și-n trup pînă rămîi un fel de cocoș fără pene, cu capul spînzurat deasupra gîtului, zvîcnind atent în toate părțile, gata să înfrunte, singur și demn, lumea. Ca o săgeată înroșită de ger, pasărea se aruncă întotdeauna înainte. Ca proasta, spun ceilalți! Cocoșul ciufulit de lupte ideale trebuie să găsescă singur drumul, nu i-l indică nimeni. Trebuie să aibă busola lui, armele lui. Și asta-l cam solicită. Vrînd-nevrînd, se deșteaptă tot mai mult, pînă cînd crapă el se tot deșteaptă.
Citesc textele unor înrolați în partide și constat că, atunci cînd scriu despre credință, literatură, știință, inovație sînt niște indivizi teribil de isteți și cultivați. Dar cînd vorbesc despre partid, politică, legile la care lucrează și alte chestii de-astea, parcă le ia Dumnezeu mințile. Devin atît de tolomaci, încît nici nu mai văd bine! Parcă nici nu mai sînt ei!
Și nici nu mai sînt. Ei au ales haita. E atît de simplu: vor să ajungă la masa de seară! Cine să-i condamne pentru asta?
Doar că haita adoarme încet-încet mintea ta. Pentru că ea are puterea, nu mai are nevoie de mintea cuiva.
…Tu mai ai?
Gazetino 
Probabil ca nu avem nici o cultura a multimii si nici una a raporturilor de putere. Probabil din aceasta cauza avem si impresia ca unii oameni isi pierd inteligenta in multime iar altii se lasa manipulati de multime. Nu imi amintesc sa fi invatat vreodata in scoala arta exprimarii in public, care pe cat este de importanta pe atat poate fi de frumoasa. Imi amintesc in schimb de o multime de reguli de reducere la tacere sau de marginalizare, de sufocare a oricarei initiative ce ar fi putut viza un grup. Avem mai degraba o cultura si o educatie a docilitatii, a evitarii deranjului, a ne-deranjarii, care deopotriva ne predispune la manipulare dar si la gafe atunci cand cinevaiese in fata. Cred ca tot din aceasta cauza si ajung in fata niste persoanje de cele mai multe ori caraghioase: jocul nu este unul al inteligentei, ci al curajului – indrazneala, in care obraznicia departajeaza mult mai bine decat vorbele de duh.
Da, Bogdan, ai dreptate și din păcate, cultura docilității/ afirmarea obrăzniciei contiuă să fie prezente în educație tinerelor generații. Am exemple concrete în acest sens. Poate că cei care au scăpat întregi și ei înșiși ar putea vorbi mai mult despre asta, ar arăta că se poate. Să-ți aduci contribuția la un grup, într-o mulțime sau asociație dar să rămîi o conștiință și o voce individuală.
Nu stiu ce sa mai cred despre puterea exemplului si despre cat de mult functioneaza ea. Uneori cred ca o creditam prea mult, in defavoarea unor reguli simple si la indemana oricui (pentru care nu este nevoie de lideri). Cred ca asteptam prea mult un soi de coborare pe verticala a normalitatii, un fel de instaurare a civilizatiei, in conditiile in care acestea se construiesc pe orizantala, se propaga de la unul la altul, prin ceea ce facem, spunem, credem si dupa cum ne comportam unii fata de ceilalti. Sunt convins ca reglarea raporturilor de putere, adica alegerea unor lideri competenti, depinde in primul si in primul rand de raporturi de o cu totul alta natura: de respect reciproc, de cinste, de demnitate, de onoare. Atata vreme cat nu ne raportam intr-un mod corect unii la altii in viata noastra de zi cu zi nu cred ca vom avea lideri mai rasariti decat dintr-o pura intamplare. Pana la urma si acesti lideri sunt un produs stralucit al masei.
Nimic nou, individualitatile insignifiante devin puternice prin numar nu prin valoare. Bunul simt pierde lupta pentru ca tupeistii sunt obraznici, multi si odihniti.
Cum sa nu remarci ce rezerva extraordinara de prostie zace in alesii nostrii cand pusi in fata unei alegeri dau dovada incontestabila de lipsa de maturitate. Si le-a reusit pentru ca sunt multi, redusi la o singura functiune, de yesmeni. Pai nu era mai usor sa iei 27 de puppets legati de mainile edilului,. Faceam o economie, de bani, de timp, …
Oare cum se pot uita in oglinda dimineata.