…un mărăcine albastru, rupt cu mîna goală. Din înfoiala lui de țepi și puf se umple un hău.

Hăurile noastre nu se mai umplu cu nimic. Le îndesăm cu cuvinte, cu obiecte, cu ziduri și cifre. Le îndesăm cu gesturi ample, cu călătorii lungi, cu proceduri și instrumente. Cu proiecte. Și ele-înhață avide, tot mai mult. Pînă cînd noi vom fi doar ele.