Poate că sînt naivă, dar prefer sinceritatea gîndului și cuvîntului meu, cu orice riscuri. Mi se pare mult mai normal și sănătos să spun ce gîndesc, să judec prin prisma experienței mele profesionale și de viață, și nu prin prisma calculului de raiting sau cîștig de imagine proprie.

Înțeleg, asemeni scriitorilor, ca viața scrisă să fie filtrul celei reale, dar nu o imagine interesat-confecționată a ei.

Cum se formează opiniile jurnaliștilor noștri azi?

În funcție de ce dă bine la public, de ce aduce raiting, de ce te scoate în evidență din noianul de opinenți, de ce te poziționează altfel decît s-au poziționat dușmanii tăi și, în sfîrșit, ce aduce un beneficiu în viitor de la susținătorii instituției tale.

Cum gîndim despre Apolodor Manolea, despre Mădălina Manole, Șerban Huidu, Dinu Patriciu, Roșia Montană sau Regele Mihai? În funcție de cum se poziționează personajul în discuție, este îndrăgit de public sau nu, este de-al nostru sau nu, este recuperabil sau nu, este apărat de dușmanii noștri? Atunci este dușmanul nostru! Este lovit de dușmanii noștri, îl luăm la noi, îl apărăm!

Dacă citiți opiniile jurnaliștilor despre cazuri similare, dar în care personajele sînt altele, veți vedea că opiniile sînt diametral opuse. De ce credeți?

Așadar, cum s-au pierdut oamenii în spatele cuvintelor? Cînd și-au pierdut propriile gînduri în folosul unor calcule reci, care să-i poziționeze în avantaj?

Să vă spun ceva: e infinit mai ușor să fii bun, să fii ca ceilalți, de partea majorității, să faci pe înțeleptul și să joci rolul tolerantului superior. E mult mai greu să fii „rău” cînd ceilalți sînt „buni”. Nu te aplaudă nimeni. Doar tu ai conștiința împăcată că ți-ai făcut datoria.