Am întîlnit un copil care se temea de ceasuri. Cum vedea un ceas, se ascundea, o lua pe lîngă pereţi şi se strecura imediat din odaia cu dihania de tablă. Nici nu se uita la ele, la ceasuri, le zărea cu coada ochiului, sau ştia dinaninte că acolo e un ceas şi o zbughea cît ai zice peşte!

Îl înţeleg. Şi mie îmi e teamă de ceasuri. Îmi plac, dar mă sperie. Ceasul mi se pare un mecanism pervers de automutilare. Să vrei să ştii cîte secunde au mai rămas. De fiecare dată vrei să vezi cît ţi-a mai rămas. Nu am avut niciodată ceas de mînă. Cînd toţi colegii mei purtau aşa ceva, eu nu aveam cu ce mă lăuda în pauze. Nu am avut niciodată ceas.

Acum e altceva, este afişat pe telefon, dar nu mă uit prea des la el. Programul meu, întotdeauna a fost legat de ce fac. Încep să fac, lucrez pînă cînd termin, ziua începe cu răsăritul şi se termină noaptea, cînd ne răpune somnul.

Cred că am un mod primitiv de a mă raporta la spaţiu şi timp. Mi se pare înspăimîntător să parcurg cu ochii pe ceas o oră, dar mi se pare o nimica toată să plec la capătul pămîntului. O iau după soare, nu după timp.

Timpul meu curge de la răsărit spre apus, dimineaţa vine de dincolo de dealuri, de la Via Nanului şi se termină seara, scurgîndu-se sub dealurile Vladimirului, dincolo de păduri.Oriunde m-aş afla, tot aşa îl simt.

Nu pot aştepta ora următoare, dar aştept să plec la drum, aştept soarele în buza ferestrei, aştept să văd pietrele caldarîmului, pereţii cojiţi de căldură. Imi e frică de ceasuri pentru că ele îmi spun de fiecare dată acelaşi lucru.