Am mers singură pe drumul de praf, albit de soare, spre satul dinspre dealuri, pe valea Plopului. Vreau să vă spun că este un drum minunat. Mi-l aminteam de cînd eram copil, lung, însorit, ocolind o colină, spre miazăzi.

Mărginit de ierburi uscate, cu dîmburi firbinţi de pămînt sub picioare. Un drum pe care trebuie să-l simţi sub tălpi. E mai mult decît un drum spre un sat necunoscut, e o călătorie pe care o faci pentru tine. Te duci cu mintea şi sufletul de-a lungul potecii, singur, ce privilegiu.

Este chiar drumul tău, aşa cum nu poate fi niciodată o stradă din New York sau din Boston.

E drumul meu.

Uite ce e, îmi place atît de mult încît pot spune că sînt fericită. Îl văd din cînd în cînd şi ştiu că e drumul pe care pot merge singură şi care-i al meu. El mă aşteaptă acolo unde este, nu mă părăseşte niciodată.