Pe drumul prăfos, încins de soare, nu e ţipenie de om. M-am pornit spre capătul lumii, acolo unde îmi închipuiam, cînd eram copil, că se sfîrşeşte pămîntul şi începe întunecimea. Mai tîrziu am văzut cît de multă lumină e dincolo de capătul satului, peste dealurile vălurite, pînă la Munţii Parîng.

Aşadar, azi mergem la magazinul lui Pîrjol, lîngă fîntîna cu chiparoşi, unde începe drumul petrolului, spre culmile din Vladimir. Avem de luat chibrituri, ulei şi bomboane pentru tatăl meu, care la bătrîneţe mănîncă mai multe bomboane decît a mîncat toată viaţa. Nu-i mai ajung, parcă e spart, zice maica-mea enervată de gustul pentru dulce al bărbatului ei care, la aproape 90 de ani, a dat în mintea copiilor: cere toată ziua bomboane, bomboane!

Ca să vedeţi cît de importante sînt bomboanele pentru el, în ziua în care a aflat că i-a murit fratele de departe, a amuţit, n-a mai spus niciun cuvînt. S-a ridicat de pe scaun, s-a dus tîrîndu-şi picioarele pînă la el în cameră, de unde n-a mai ieşit toată ziua. Nici bomboanele pe care mama i le-a pus pe masă nu le-a mai mîncat. Iar mama a căzut pe gînduri. De aici, de la bomboane şi-a dat mama seama că tata ştie, că a înţeles ce s-a întîmplat şi suferă, oricît de stinse i-ar fi acum „ştiinţele”.

Pe drum spre magazinul sătesc am avut timp să mă gîndesc la noi, la rătăcirile ameţite de lipsa busolei, la uitarea tatei şi la uitarea mea, pur şi simplu. Cred că drumul pe care-l faci singur spre capătul lumii tale de început te ajută să găseşti răspunsuri mai mult decît toate drumurile lumii agitate în care oamenii umblă în primul rînd pentru alţii, şi rareori pentru sine.

Casele tac scufundate în căldura amiezii. Ele nu sînt doar case, aşa cum le ştiam noi, sînt trupuri cu picioarele proptite în ţărînă şi cu ochii aţintiţi în zare, cu capul acoperit şi cîte o mînă în şold, a aşteptare. Casele pe lîngă care trecem sînt vii, zîmbesc şi-mi fac cu ochiul, au pridvoare colorate şi brîuri albastre, porţi acoperite, modelate ca şesul din vale şi bolte de vie, într-un ciudat amestec de linii şi culoare. Albastru-verde, verde-albastru.

Multe au ziduri proaspete, portocalii, altele au descoperit rozul şi inoxul, dar cele mai vechi sînt amuzate de fiţoşenia lor şi au un soi de nobleţe, cu care se uită albe, pe deasupra.

Satul are două suflete şi el, ca şi noi. Unul bîntuie prin lume,culege căpşuni sau sparanghel, vorbeşte spaniola şi zboară cu Wizzairul. De acolo trimite bani acasă,trimite şi cîte o motocositoare, un laptop pentru copil şi adidaşi la kilogram. Satul de departe se ridică încet peste satul de acasă, ca o grefă de mortar, o excrescenţa a vremurilor în care ne străduim să nu redevenim migratori.

Acum cîţiva ani am fost în satul lui George Coşbuc, unde copiii din 316 familii trăiau singuri acasă, părinţii lor plecaseră la muncă în străinătate. Atunci am descoperit că alţi 350 de mii de copii din ţară erau în aceeaşi situaţie. Mă uit la curţile pustiite de căldura amiezii şi la semnele transplantate din occident,la Mili nu mai e nimeni acasă, nici la ai lui Văcaru, sînt toţi în Portugalia. Corina şi-a lăsat băiatul singur înainte de examenul la liceu, a plecat în lumea largă unde şi-a făcut chiar şi o altă familie. Lumea aceasta s-a rupt din rădăcini, lăsînd urme.

În ultimii zece ani nimeni nu s-a preocupat de ce se întîmplă cu copiii lăsaţi acasă. Pe la rude, la vecini, la bunici. Au probleme psihice şi de comportament,dar au misiune de la părinţi să-şi ia diploma de liceu şi să plece după ei, în adîncurile noii lumi.

La magazinul lui Pîrjol,sub chiparoşii văruiţi, cîţiva săteni beau bere. O femeie pleacă cu pîinea în şorţ spre casă bodogănindu-i pe beţivi, iar fata de la bar vinde şi peşte şi chibrituri şi sare şi baterii de ceas, mai duce cîte o bere şi între timp îi îndeasă copilului o caramea în gură. În încăperile prăvăliei miroase a detergent şi cauciuc încins, a săpun de rufe şi a peşte.

De la prăvălie în sus se întinde luminos, drumul spre întunecimea necunoscutului. Acum ştiu că trebuie să plec, singură, mai departe. Mă aşteptă şi pe mine, adîncurile noii lumi.