Ziua a început cu vestea unei morţi. A venit pe neaşteptate, a spart lumina dimineţii, ca de sticlă în mii de cioburi şi pînă seara gîndul omului viu n-a făcut altceva decît să se tot înnoade în jurul ei. Moartea are gust, miros, are voci şi o putere anume de a te ridica deasupra lucrurilor.

În faţa morţii afli cît de preţios era omul pe care n-ai sa-l mai vezi niciodată. Gîndul că n-ai să-i mai poţi spune niciodată nimic, te doboară.

Următorul gînd pe care nu-l poţi opri, te atacă fără să te întrebe nimic, doar te frige pe dinăuntru, este la tine. La viaţa ta. La cît ai trăit din cît ţi-ai dorit. La zilele tale care n-au fost ale tale. La tot ce pierzi cu fiecare zi.

Nu pot să spun, la sfîrşitul unei zile pline de gustul morţii decît că trebuie să te bucuri de fiecare răsărit de soare. Pentru că într-o zi, întunericul îl va înghiţi definitiv. Pe el şi pe toţi cei pe care îi iubeşti.