Vă mai amintiți de ei? Au fost cei mai mulți, au fost cei mai mulți și mai nedoriți copii ai României. Deși nu toți s-au născut prin decret, sute de mii de familii, la sfîrșitul anilor 60, au strîns din dinți și au mai primit un copil nedorit în viața lor. Este cruda realitate despre care nici noi, nici voi nu vrem să vorbim. Pentru că nici părinții, nici copiii nu se fac vinovați de aberația totalitarismului.

Așa că viața a mers mai departe și astăzi, ne spun sociologii, generația decrețeilor, cea mai responsabilizată gernerație de după revoluție, simte același lucru: se simte neînțeleasă, singură, fără auditoriu nici în față, către părinți, nici în spate, către copii.

La un moment dat am văzut pe viu, într-o adunare publică, demonstrația clară a acestei realități. Un coleg de 45 de ani a luat cuvîntul, spunea lucruri interesante, dar dure. Rînd pe rînd au părăsit sala oamenii mai în vîrstă, dar și puștii care tocmai terminaseră de numărat diplomele. De ce, m-am întrebat? Pentru că discursul realist, responsabil și dur nu este nici pe gustul tinerilor care mai au mult timp la dispoziție, au viața în față și un răsfăț de înțeles, nici pe gustul bătrînilor care nu mai vor să audă ce ar trebui făcut. Nu mai au chef de făcut nimic!

Această generație de care vă amintiți a trăit o jumătate de viață în comunism și cealaltă jumătate în capitalism. Ea singură, marcată de înțelegerea eșecului unei epoci și de înțelegerea riscurilor altei epoci, se vede astăzi copleșită de viață.

Revoluția i-a prins cînd aveau puterea de a discerne, acumulaseră destul în ultimii ani ai comunismului, în faza lui de metastază, dar aveau să ia în piept construirea unei lumi noi, cu alte reguli și alte cerințe. Au învățat să înțeleagă, s-au maturizat rapid pe străzile revoluției, au înțeles să spere, să ia decizii, să se zbată. A trebuit să construiască atunci cînd politica demola, a trebuit să învețe, atunci cînd nu aveai de la cine învăța. A experimentat pe propria piele.

Tristețea acestei generații vine din singurătatea ei. Cei mai tineri nu au trăit experiența comunistă, nu au trăit foametea anilor 80, nu au valorile și experiențele ei. Nu sînt dispuși să asculte. În grabă, vor să ardă etape, nu să pună umărul. Generația părinților are alte motive să nu se uite în urmă. Supărați pe viață, pe societatea care i-a marginalizat, nu mai au răbdare pentru problemele copiilor lor. Le e greu să le asculte, le e greu să le înțeleagă. Nu le mai aud. Și nu-i pot ajuta cu nimic.

Așa au ajuns copiii nedoriți ai României să simtă că nu au nici acum colegi de drum, că vorbesc singuri, pierduți în golul dintre două generații. Că înfruntă și azi singurătatea unei generații nedorite.

Rămîne ca aceeași generație dintre generații să-și facă drum spre a treia etapă în care și lumea noastră să se așeze corect și matur pe un alt drum. Îl vor găsi?

Acest articol a apărut și pe conta.ro.