Era o după-amiază caldă și tăcută, ca o prevestire. Zgomotul obișnuit al mulțimii se oprise încălzit și el de soare. Insula părea desprinsă din vis, fără vreo legătură cu prezentul. Stăteam la o masă mică, de cafea, lipiți de zidul răcoros al muntelui, pierduți fiecare cu gîndul aiurea. Ascultam muzica ce ieșea din pereți, se răsucea în aer, ca un fuior de vînt și se risipea deasupra valurilor mării. Un tril, încă unul, un sunet de lăută și o kitară în fundal. Era un cîntec vechi, bizantin, mi-am zis că sunetele lui veneau, probabil dintr-o biserică săpată în stînca pe sub picioarele noastre, ascunsă sub umbra unui chiparos.

Nu aveam nici un dubiu asupra faptului că și ceilalți de pe terasă ascultă liniștiți aceeași muzică. Îți place?, am întrebat eu. Ce? Cîntecul care se aude. Nu se aude nimic, a fost răspunsul. Nimeni din jur nu auzea sunetele care pe mine mă înfiorau. M-am îngrijorat puțin, dar, de cîte ori aud un sunet de flaut, îmi amintesc întreaga zi de pe insulă. Seamănă cu multe cîntece auzite de noi, dar nu e niciunul dintre ele.

Insula are darul acesta, te face brusc nefericit, înțelegi ce n-ai înțeles pînă atunci, că și pământul e limitat. Ca ziua și ca noaptea, ca tine, are și el margini și într-o clipă se poate scufunda ca morții în propria lui țărînă. Oamenii de pe insulă sînt mai înțelepți. Ei văd strîmtimea lumii în fiecare zi și șubrezenia clipei. Cu îndîrjire, își sapă cuiburi în stîncă, fac biserici de piatră și așteaptă. Așteaptă răsăritul soarelui să vadă dacă insula lor e tot acolo, iar marea nu le-a luat cumva pămîntul de sub picioare. Pun flori în oale și cîntă. Simt bucuria și-n oasele lor sărate. Cînd pleacă unul dintre ei, îl taie de pe listă fără să știe dacă se mai întoarce careva la număr. Mai sînt acolo, 4660.

Acum nu mă mai sperie gîndul că într-o zi, acolo, printre ei, eu auzeam o muzică pe care n-o mai auzea nimeni. Cred că uneori trebuie să ascultăm ceva ce doar noi auzim.