Azi dimineață a fost cutremur pe insulă. Pietrele sînt încă reci și soarele se întinde încet peste ziduri. O oală cu flori s-a răsturnat pe caldarîm. Femeia a adunat pămîntul cu mîna și l-a așezat la loc, în vasul ciobit.

A pornit mai departe, desculță, cu baticul negru legat în jurul capului, spre biserica de deasupra apelor, cu cele șase clopote spînzurate de cer. Se uită în sus și așteaptă ca liniștea să se așeze pe mîna ei.

Insula e frumoasă, Doamne, ca un cuib albit de soare și plin de flori, de oameni și de cîntece. Departe, în zare, pămîntul își tremură burta amenințător. El aduce timpul singurătății, cu el vine moartea, încet încet.

Femeia pornește mai departe cu tălpile ei lipite de pămînt îți scrie ție, citește cuvintele lăsate de pașii ei. Cu fiecare pas e tot mai departe. Întinde Doamne mîna și prinde insula, să nu se rispească în ape.

Întinde și tu mîna și prinde povestea ei, să nu se înece în uitare. Ridică-ți sufletul și bucură-te de ea pentru timpul scurt cît v-a mai rămas. Adun-o în vasul spart, îndeas-o cu palma, fă-o cum a fost și pune-o din nou la soare.