Ca să fii capitală culturală, așa cum își dorește Clujul, trebuie să demonstrezi că ai cîteva caracteristici clare. Trebuie să fii în primul rînd o comunitate care produce și consumă cultură, care trăiește cultural, sau să ai proiecte de răsunet mondial, realizări de mare, mare excepție.

Precizez din capul locului că apreciez ambițiile Clujului în ceea ce privește competiția pentru capitala culturală a Europei, în 2020-2021. Este primul proiect pe termen lung care s-a lansat vreodată la Cluj și are, din fericire, legătură cu spiritul vechi al orașului, dar și cu pretențiile sale cosmopolite. Un astfel de proiect poate coagula în jurul său elitele, altfel risipite de tot felul de orgolii și umori locale. Proiectul poate atrage atenția asupra culturii și orașul poate evolua mai frumos. Dar el nu poate avea finalitatea dorită dacă nu sîntem realiști.

Să ne uităm la datele statistice și vom vedea că acestui oraș îi va fi greu să demonstreze că trăiește organic cultura din moment ce el nu este nici producător însemnat de cultură, nici consumator al ei. Este deocamdată doar o iluzie pe care nici măcar nu ne pricepem să o vindem bine. Pentru că datele statistice ne vor deconspira rapid.

Cum stăm? Din 199.000 de salariați, în 2008 (înainte de criză), 37.212 lucrau în comerț, 14.336 în tranzacții imobiliare, iar 6041 în alte activități. Din acești 6041 de angajati din județul Cluj în alte activități, (în oraș și mai puțini), gîndiți-vă că cea mai mare parte lucrează în activități asociative diverse, inclusiv igiena corporală se încadrează la acest capitol. Cîți credeți că lucrează în cultură?

Așadar, dacă avem la Cluj 19.000 de angajați în învățămînt și 5.600 în bănci și asigurări, în cultură probabil că lucrează mai puțin de 3.000 de oameni. Din 199.000, ei reprezintă cam 1,5%. Iar populația Clujului este de 325 de mii de locuitori.

Proporția arată cît de culturală este capitala noastră, iar consumul de cultură este și el un indicator care poate produce îngrijorare.

La teatrele clujene, veniturile din încasări proprii nu acoperă niciun sfert din cheltuieli. La muzee, la operă sau la filarmonică, situația e și mai gravă. Cultura clujeană, ca în toată țara dealtfel, este o cultură subvenționată.

Ea nu produce viață, nu este un mijloc de trai dezirabil și nu este apreciată în comunitate. În iulie 2010, salariul mediu în cultură în România era de 1.330 de lei brut, pe cînd cel din economie, de 1.880 lei. Iar la sfîrșitul lui 2010, salariul mediu în cultură era de 1.376 lei brut, iar în economie de 1.900 de lei.

Fabrica de Pensule sau Festivalul De Film, subvenționate la rîndul lor, produc prea puțin pentru a putea da unui oraș un profil cultural. Se lucrează cu voluntari, în spații restrînse, o cultură boemă.

Muzeele sînt mai mult moarte decît vii, pe unul îl mănîncă igrasia, pe altul politica, iar muzeele didactice au încremenit precum scheletele din dulapuri. Nu au nici măcar programe adaptate la timpul liber, ele se închid în momentul în care se deschid porțile școlilor. În week-end, Clujul este scufundat în tăcere.

Doar Muzeul Satului alunecă peste Tetarom, dar este singurul în care, măcar așa, se simte mișcare.