Am povestit cu un expert în energie. Plănuia un parc eolian pe munții din Ardeal. A măsurat și calculat, a umblat prin Bărăgan și pe malurile mării, a ajuns la concluzia că morile lui pot trăi doar în buza apei, la șes.

A adus una și la munte, a pus-o pe marginea drumului, înfiptă ca o troiță. De cîte ori treci pe lîngă ea, îți vine să te închini.

E ca un înger de tablă, subțire și alb, adună lumina lăptoasă, ca s-o facă vîrtelniță. Un șuier de pasăre i se învăluie între spițe și șuieră. șuieră peste drumuri și văi.

Cînd închid ochii, cînd îi deschid și-n jur e mare forfotă, cînd nu am aer sau cînd îngheață întunericul în jurul meu. Alteori cînd e cald, e soare și miros de bujori înfloriți, gîndul meu fuge la casa din vis.

Nu e doar o casă. De fapt, nici nu știu să aibă înăuntru, e mai mult afară. Are luminile aprinse și ușa deschisă. E un loc înconjurat de dorințe și amintiri. Într-un an am pus pe dealurile din jur, nuci. Mii de nuci înconjurau casa de pe deal. În alt an am pus vie, și a ieșit o podgorie pe cinste. Mai apoi am umplut valea cu lavandă, iar azi-noapte am plantat toate piscurile cu mori de vînt.

Dacă le vedeți să știți că sînt acolo.

Mă uit la ele ca la niște fantome albe care dau parpalatic din mîini, izbesc lumina cu ghearele lor metalice și fleoșc, fleoșc, adună vîntul în sîn. Îmi plac la nebunie.