Aseară m-am întîlnit din nou cu prietenii mei, armenii. Mi-am dat seama că în mod ciudat, mă simt atrasă de minoritari, eu însămi un om cam de nicăieri, pregătit să plece niciunde.

Așa sînt și ei. Cuminți și înstrăinați de mersul vremurilor, o mînă de oameni își petrec împreună sărbătoarea Crăciunului și după obiceiul de acasă, din Armenia. Nici ei nu mai sînt atîția cîți ani a numărat istoria că ar fi trecut de cînd au plecat din țara lor. 800.

A fost primul popor creștinat, în anul 301. Au fost mulți și au rămas puțini. După războaie, foamete și-un genocid, s-au regăsit mai mult pe drumuri decît acasă. Au fost inteligenți, avansați tehnic și organizatoric, armenii au construit peste tot pe unde au trecut. Au făcut orașe, biserici, cetăți, au construit case și poduri. Din Crimeea pînă la Viena și în mai toată Transilvania. Orașul Gherla a fost construit în întregime de armeni, pe la 1700.

Acum fiecare își trăiește viața așa cum e. Cei mai mulți sînt profesori, artiști sau avocați. Mulți dintre ei vorbesc limba maghiară și au trecut la catolicism. Dar alții au rămas credincioși ortodoxiei de acasă și-n fiecare an reușesc să se adune în jurul bradului de Crăciun pe 6 ianuarie, după Calendarul Iulian. Se văd, ciocnesc un pahar și cîntă împreună. Copiii spun poezii, poartă costume tradiționale și mănîncă turtă dulce făcută în casă.

Azaduhi Varduca le spune un salut în armeană, Moș Crăciun se odihnește după atîta drum, bărbații trec în revistă evenimentele de peste an, iar femeile povestesc ce prăjituri au mai făcut. E o atmosferă caldă, de familie. Crăciunul e biserica lor, fără altar sau clopot. Se adună ca să nu uite cine sînt și cîți au mai rămas.

Minoritățile, precum insularii, au aerul însinguraților. Un mănunchi de oameni înconjurat de ape. Să nu-i înghițim.