Cylonii, o specie creată de oameni, ceva între mașină și om, dar cu dorința de a simți și trăi ca omul adevărat, dintr-o poveste SF, aveau puterea de a trăi în lumile pe care și le imaginau. Își închipuiau, cînd le era mai greu, un țărm de mare, nisipul cald sub picioare, casa albă, plină de flori, copiii în leagăn pe terasă și pontonul plin de pescăruși. Vise împrumutate de la oameni.

Și acolo evadau. Construiau bucată cu bucată lumea în care ar fi vrut să trăiască visul lor de mașină-spre-om.

Iar dacă atingeau mîna unui om, împreună se teleportau în locul imaginat de cylon. Beau apă rece din fîntînă, mîncau pepene și puteau mirosi flori, chiar dacă ei, în momentele acelea afurisite, se aflau într-o celulă de navă spațială, numai nituri și tablă, pierduți în hăul universului.

Am fost pe drumurile Greciei, ultima dată, cu doar o vară în urmă. L-am cunoscut pe Iorgos din Ágios Nikólaos, pe Afrodita din Dariviana și pe Vangheli din Rethymno. Oameni frumoși și puternici, se hrăneau din pămîntul unde s-a născut Zeus.

Închid ochii, ca un cylon, și mi-i închipui tot acolo, unul la barul lui, altul lîngă livada de măslini, iar Afrodita pe scaun sub dudul din fața casei, ne așteaptă.

Balcanii pe care-i găsim nu sînt ruinați de criză, străzile nu sînt pline de greviști, de sticle și scutieri. Este lumea așa cum a fost ea, cu puțin timp înainte.

Putem încerca să-o reclădim, dacă începem asta din capul nostru.