Instalații, instalații video.

Sună straniu, dar sînt mesajele unei generații care caută să regăsească arta. Sînt creații, de fapt.

Unii reușesc să spună ceva important, să-l impresioneze pe omul modern, să treacă dincolo de aparențe. Alții rătăcesc printre năzbîtii, pînă uită și ei de unde au plecat și ce-au vrut să spună.

Mircea Cantor este unul dintre aceia care știu ce vor să spună și au găsit și mijloacele ideale pentru creațiile lor.

Face instalații video în principal, cu scene care conțin mesaje esențiale despre lume și univers, care pot veni de oriunde, de oricînd. A expus la MoMA New-York, cel mai mare muzeu din lume și lucrarea (cea pe care o vedeți în clipul video) i-a fost achiziționată. A expus la Madrid, la Nürnberg, în multe galerii ale lumii. Trăiește mai mult în străinătate, dar este urmărit de colegii din țară. Eu de la ei am auzit prima dată vorbindu-se despre Cantor.

Ca să fim lămuriți, nu e agreat de mediul academic de la noi. A fost premiat aseară, la „Zece pentru România”, dar stilul lui de lucru nu este recomandat de școala românească. Bun, dar nici măcar nu e interesant acest lucru. Cînd vorbim de artă, muzică, dans, literatură, nu mai vorbim de școli, țări, localisme. Artiștii valoroși sar totdeauna gardul școlii.

Dar ce spune Cantor? Ce are el deosebit? Ce a descoperit acest băiat încît a reușit să impresioneze lumea extra selectivă a Occidentului?

Spune lucruri importante despre viață, cu simplitate și duioșie. Aduce cu multă gingășie un mesaj străvechi despre noi, valabil de o eternitate, pentru următoarea eternitate. Despre omul lup și omul căprioară, despre urme pe zăpadă, despre ochiul oglindă și universul relativ.

Arta lui este o combinație magică între mesajul esențial și stilul delicat prin care îl transmite. Imaginile sale au un soi de imponderabiliate luminoasă.

Mă simt bine cînd privesc lucrările lui. Nu mă mai simt singură. Parcă cineva, un om pe care nu-l cunosc, mi-ar da, dintr-o dată, dreptate.