Am ajuns în cîteva ierni pe drumuri ciudate, coborîte parcă anume din cer ca să-mi încerce mintea. Am nimerit în miezul iernii, pe cîmpurile pîrlogite și pustiite, spre Ineu. De-o parte și de alta, se întindea cîmp de scaieți împungînd zăpada. În față, pe limba portocalie, sticloasă, cîrduri de ciori negre, înfipte în pojghița drumului de lut, ca cioclii. M-am aplecat să pipăi coaja aprinsă ca de purpură.

Era humă.

Un drum cum nu mai văzusem. L-am luat încet, în răspăr, pînă s-a deșirat toată funia lui. Dar a rămas ca focul, în mine.

PS: Nu-i așa că cea mai frumoasă chemare care ți se poate face e să pornești la drum? Că-i o cărare de piatră, de apă sau de vis, că-i scofîlcit și alb de căldură, ca varul, sau rece și tare ca gheața, un drum de arme sau unul de țară, e drumul care te cheamă. E drumul tău.