Astăzi e sărbătoare. Ovedenia. Intrarea Maicii Domnului în biserică, ziua lupului și a Filipilor. Mama mi-a spus să nu lucrez. Am voie doar să fac mîncare, să opăresc rufe și să mătur. Dar să nu arunc gunoiul, că nu e bine.

Un amestec de creștinism și obiceiuri ale pămîntului, de ritual mitologic și tradiție matriarhală. Așa cum este viața, Ovedenia primește în burta zilei ei toate speranțele și spaimele oamenilor. Spaima de nenorocire, nădejdea în femeia aleasă de Dumnezeu și nevoia de reguli care să te ducă la limanul iernii fără să te întîlnești cu haita lupilor răi. Știe mama mea că sînt lupi și pe străzi, nu doar la liziera pădurii pe unde trec în fiecare iarnă.

Acolo unde stă Nicolița lui Turcea, spre pădurile Vladimirului, lupii lasă urme în zăpadă noapte de noapte. Se aud pînă în sat urletele lor și lătratul haitei de cîini de la casa lui Turcea. Din miezul cald al satului se vede luminița casei singuratice de lîngă pădure și fumul ieșind pe horn. Sînt în viață. Doar dimineața auzim că Nicolița lui Turcea a mai adus o cîrpă de cîine sfîșiat de lupi și l-a îngropat în matca apei.

Tata ne povestește iarnă de iarnă, uitînd că de acum le știm pe dinafară, întîlnirile lui cu lupii din nopțile de drum prin păduri, spre Bibești, la gară. Mergea singur pe cărări numai de el știute. Avea un felinar cu petrol, un baston și o sacoșă cu o singură pîine. Dacă pleca sîmbătă la apusul soarelui din Bibești trecea peste trei culmi de dealuri și ajungea să se coboare spre sat pe lîngă casa Nicoliței lui Turcea spre miezul nopții. Nu ne culcam niciodată pînă cînd nu-l vedeam venind. Ieșeam în drum și ne uitam spre pădure, împreună cu mama și cîinele nostru. Într-o clipă, ciinele lătra bucuros și o tulea pe drumeag spre pădure. Atunci știam că l-a simțit, că vine. După un timp vedeam și luminița felinarului, cum se scurgea printre salcîmi, spre sat, pe lîngă casa lui Turcea.

Cînd ne pupa simțeam barba lui nerasă și mirosul de motorină. Și una și alta îmi plac și azi.

Tatăl meu a fost fiu de boieri, avea pămînt cît era satul de lung și păduri întinse pe două dealuri. Moară, căzănie și o prăvălie în pivnița casei. Cînd au venit comuniștii a rămas fără pămînturi și cu grajdurile goale. A învățat mecanică la o școală din Petroșani și a umblat ani la rînd peste dealuri, spre atelierele unde găsea de lucru. A pornit tăcut mai departe, deși ura față de comuniști l-ar fi făcut să rupă fierul în două. Ca și cum viața avea de acolo începînd, un alt drum, a apucat-o singur, în sus, spre liziera pădurii.

Poveștile lui despre lupi se încheie totdeauna așa: M-am întîlnit de patru ori cu ei. Nu mi-au făcut niciodată nimic. S-au uitat la mine, m-au privit lung și au trecut mai departe. Parcă eram unul de-al lor.