Mario Vargas Llosa este prietenul meu, ca să vă fie ciudă! A fost cu mine, pe bune, cînd chiuleam de la școală, în parc, pe banca din dreapta aleei principale. Poate să spună oricine! Am fost vara cu vitele la păscut și sigur își amintește mirosul de răsură galbenă de pe cîmpurile noastre. Llosa a făcut și desfăcut lumea și pentru mine, între foile ștampilate de biblioteca centrală. Uf, și ce mult ne-a plăcut.

Vedeți, poate de aceea mă bucur acum, ca un copil, pentru cutia de fondante pe care a primit-o bătrînul meu prieten.

Dar oare nu e cam tîrziu? Adică, opera lui Llosa, în cea mai mare parte, în partea ei esențială era la fel de merituoasă și acum 10 ani, ca si acum 20. De ce fac acei academicieni, dintr-un premiu care ar trebui să-l ajute pe laureat să trăiască și să creeze mai liniștit, un fel de așteptare lungă și stearpă? Își amintesc într-un tîrziu că da, este și peruanul ăla, cam în vîrstă, dacă nu-i dăm premiu acum, poate că nu-l mai apucă. Și i-l dau.

Bătrînul peruan, deștept și frumos, se trezește într-o dimineață de joi, după ce ani la rînd a văzut cum nobeliștii nu citesc literatură ci biografii și află că a primit, în sfîrșit cea mai mare distincție. A zîmbit. Lumea a înțeles că era surprins. Da, și noi.