Știați că, dacă porniți de la Coloana infinitului în jos, spre Dunăre, după exact 100 de kilometri ajungeți în Portul Drobeta? Adică la ce a mai rămas din Port. Un fel de a-i spune, astăzi, port. Mai mult o epavă agățată de capul unui pod celebru și de o hidrocentrală făcută de comuniști. Dacă e vară și te aștepți să găsești în Drobeta Turnu Severin un oraș viu, cu vase viermuind pe Dunăre, terase pline de turiști și vitrine înțesate de mărfuri din toate colțurile lumii, să știi că te înșeli. În realitate orașul doarme la soare ca un cîine flămînd, întins pe caldarîmul portului.

Tăcut și pustiu, portul pare străin de apa care trece pe lîngă el. Din cînd în cînd, cîte o barjă cu mărfuri taie Dunărea în sus, pe măduva ei, spre Orșova, dar nici o bărcuță, nici un vaporaș nu mai transportă pe nimeni din Portul Drobeta. Intrarea spe pontonul principal al portului e închisă cu lanțuri. Un căpitan cu mustață, fără chef de vorbă, răspunde uitîndu-se în altă parte. De cîțiva ani e așa. Nu mai există navigație pe Dunăre, nu mai sînt turiști și nici o ambarcațiune care te-ar putea duce cîțiva metri mai la vale. Altădată erau, din oră în oră. Veneau turiștii cu autocarele, elevi de școală, turiști ruși, nemți, de toate neamurile, erau zile cînd așteptau cu orele pînă cînd se eliberau vasele de croazieră. O femeie ne arată o poză. Cu cinci ani în urmă, ea s-a plimbat cu un vaporaș, este cea din dreapta, cu eșarfă albă, iar soțul îi făcea poza. A vrut să-și plimbe copilul cu vasul, au venit din Timișoara, dar n-au știut că la Severin e așa prăpăd. Oare de la criza asta? Căpitanul de serviciu ne explică. Nu e doar de la criză. Declinul a început în anii 80. Apoi a venit embargoul din timpul războiului din Iugoslavia. Și abia apoi a venit criza.

La terasa prăfuită unde ne-am așezat sîntem doar noi. Băiatul ne întreabă ce vrem. Ce vrem nu mai are decît o sticlă. Dar apă are. Bem apă de apă, ne uităm peste Dunăre, preț de o juma de ceas și plecăm fără să scoatem o vorbă.

Pe marginea Uliței Portului, au crescut buruienile, clădirile coapte de soare au aerul ponosit al unor madame ofilite de timp, cîndva cu mare trecere la lume. Pe panourile înfipte în parcuri citim despre glorioasa istorie a orașului care acum 2000 de ani era la fel de civilizat ca Roma.

Podul lui Traian a fost construit în numai trei ani (103–105) după planurile arhitectului Apolodor din Damasc, fiind considerat cea mai îndrăzneaţă lucrare inginerească a antichităţii romane. Podul a fost ridicat pe 20 de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m şi înalt de 18,60 m, la capete având câte un portal monument, ale căror relicve se văd pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.Drobeta, dintr-un punct strategic iniţial, devenise un oraş de răscruce a drumurilor pe uscat şi pe apă, care duceau la nord şi la sud de Dunăre. Devenise primul centru urban din regiune şi al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum. În timpul lui Hadrian (117–138) oraşul a fost declarat municipiu (în 121), în momentul în care populaţia atinsese 14.000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever (193–211) a fost ridicat la rangul de colonie (în 193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei. O colonie era un oraş prosper, cu temple, bazilici, un teatru, un forum, un port, bresle de mesteşugari. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întinsese pe o suprafaţă de 60 de hectare şi avea o populaţie de aproape 40.000 de locuitori. Împăraţii romani, chiar şi în timpul scindării imperiului, au continuat sa refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre. Ultimul împarat care a mai adus acvilele romane la Dunăre a fost Iustinian (527–565), adăugând şi el un turn Drobetei.

Cam asta este istoria cu care se îmbată dunărenii astăzi. Iar apa ei nici măcar nu mai e rece. Ar fi putut să fie cel mai frumos port la Dunăre, ar fi putut atrage turiști, ar fi putut trăi și azi, ca mai toate orașele de pe malul fluviului, din burta apei. Dar la Drobeta, nici pește nu găsești. De amintirea palidă a acestui oraș ratat al României, în mod ciudat mă va lega un pahar de bragă, băut în picioare la o margine de piață.

Mai știți să se facă undeva bragă?