Am criticat timp de zece ani politica ineficientă şi coruptă a PSD, la fel ca mulţi alţi colegi ai mei. Am un elementar bun simţ al disticţiei opoziţie – putere şi, prin urmare, atunci când cred că puterea portocalie seamănă cu cea social-democrată de ieri, sau că are derapaje evidente (nu sunt nici cel mai avizat şi nici cel mai fin observator, prin urmare, îmi sare în ochi ceea ce este absolut flagrant), atunci nu ezit să scriu ce gândesc. Pentru curajul meu de a ataca în felul acesta modest tăvălugul puterii de ieri, am fost felicitată de oameni de pe stradă, de o vânzătoare din piaţă, de profesori, oameni simpli, dar şi de cei mai importanţi oameni ai Clujului de astăzi.

Cu alte cuvinte, ceea ce făceam ieri era văzut ca un act de mare curaj. PSD părea un partid de temut, o maşinărie gata să calce în picioare şi să zdrobească pe orice adversar. Părea o nebunie să te pui cu ei. Exista un puternic curent de opinie, creat şi de unele ziare care acreditau imaginea aceasta de gaşcă tare a PSD, de grup invincibil, băieţi aroganţi şi gata să atace, să vulgarizeze şi să dispreţuiască pe oricine le stătea în cale. Imediat după eşecul PSD la Cluj am simţit şi represaliile asupra ziarului la care lucram, nişte mici zgâlţâieli ale conturilor de la finanţe. Am trecut peste povestea aceea, luând-o ca pe o tresărire de nervi a celor care nu puteau accepta ideea că au pierdut.

Astăzi nu fac altceva decât să continui să scriu în stilul meu incisiv. Am considerat că pot să continui şi pe vremea portocaliilor, la fel ca pe vremea PSD: să fiu eu însămi. Să judec partide, declaraţii, decizii, evenimente şi oameni fără a anatemiza pe cineva doar pentru că aparţine unei găşti sau unui grup de putere. Eu însămi un om singur, îi apreciez pe lupii singuratici şi, de cele mai multe ori, fraternizez cu victimele, dintr-un reflex uman care ţine de educaţie şi credinţă. Am stat totdeauna alături de oamenii singuri,de cei care au nevoie de ajutor. Nu pentru că aş fi eu Maica Tereza – nu sunt nici pe departe un om perfect. Am greşit de multe ori şi recunosc acest lucru. Poate de aceea am gustul sălciu al ratării pe buze şi-i dau dreptate, în această privinţă, celui care în week-end-ul acesta mi-a trimis un mesaj mizerabil. „Nenorocită ce eşti, amanta lui… (din respect faţă de omul acela, nu-i voi reproduce numele), numai gura e de tine dar nici copilului tău nu eşti capabilă să-i asiguri necesarul, păduchioasă ratată”.
N-am crezut vreodată că cineva poate urî astfel şi că pot exista oameni în presă (pentru că este vorba despre un astfel de personaj, după toate indiciile lăsate la îndemână) care să scrie aşa ceva chiar şi într-un mesaj trimis de pe un mobil cu număr ascuns.
Am considerat că ameninţările lui Ioan Rus din campania electorală, că „va lupta cu gaşca lui Boc până nu va mai sta piatră pe piatră”, este semnul unui abuz de putere incalificabil. Descopăr astăzi că între cele două găşti nu există decât o diferenţă de culoare şi interese. Nu cred că Emil Boc, un om pe care-l cunosc de aproape 20 de ani, este în stare să gândească astfel despre cineva, indiferent cine este acela. Dar cred că şi prietenii unui om spun ceva despre el însuşi. Emil Boc încă nu a aflat despre oamenii lui un lucru esenţial: că nu au Dumnezeu. Câinii săi de pază nu-l onorează şi nu-l ajută. Îi fac mult mai mult rău decât orice i-ar putea face un ziar sau o „ziaristă ratată”. Unele scopuri nu se ating cu orice mijloace.