Aş putea spune că sunt o olteancă neaclimatizată în Ardeal. Şi astăzi, când apele inundă Oltenia mea, mie mi se udă pantofii. Sufletul meu îi încape pe toţi fraţii de dincolo de munţi, arşi de soare, desculţi şi mai bătrâni decât restul lumii. Un gând îmi este tot timpul la ei. La sărăcia, la ce au făcut şi ce nu pot face, la ce aşteaptă şi la ce primesc ei de la vremurile pe care sunt nevoiţi să le trăiască, la fel ca toţi românii. Poate doar pe Mischie l-am urât pentru cât rău a făcut el „ţării” pe care a condus-o.

Trăiesc aici şi acolo, tocmai de aceea, pot înţelege mai bine decât alţii ce se întâmplă cu sufletul românului atunci când vine vorba de o reîmpărţire a ţării, fie administrativ financiară, pe regiuni de dezvoltare fie în regiuni istorice. Am acest „privilegiu” de a trăi cu inima ruptă în două, dar şi pe acela de a şti ce-i separă şi ce-i uneşte pe românii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. În fond, chestiunea descentralizării are două componente serioase: mentalitatea şi sistemul. La noi, mentalitatea susţine sistemul şi sistemul menţine mentalitatea. Faptul că „victimele” sistemului centralist sunt şi primele adversare ale descentralizării are o explicaţie banală: oamenilor săraci le este teamă de singurătate.

Şi eu m-am săturat de România. M-am săturat de o Românie a prostiei, a incompetenţei, a hoţiei, a minciunii. Dar nici nu vreau, în locul ei, o Românie a urii. O istorie a discuţiilor despre descentralizare ne arată că s-a făcut o greşeală imensă. Dacă trebuie luată problema în piept şi despărţite apele, atunci acest lucru trebuie făcut cu argumente raţionale şi nu cu motivaţii ce nasc în mod evident ură între cei din nord, sud, est, vest… Numai o tactică absolut greşită a putut face primele eforturi în demersul unor dezbateri despre descentralizare complet neproductive.

Dacă astăzi cei mai importanţi politicieni ai Transilvaniei se aşează la masa de lucru şi discută despre cât de puţin s-a făcut în chestiunea descentralizării, trebuie spus că ei sunt principalii responsabili pentru ce s-a întâmplat. Nu poţi ieşi în faţa poporului tău să le spui „miticilor”că te-ai săturat de ei şi să te aştepţi ca ei să îmbrăţişeze ideea ta. Nu poţi veni să spui că oltenii mănâncă pâinea ardelenilor şi să aştepţi ca acea parte de ţară, care munceşte mult şi mănâncă prost, să fie de acord cu tine. Nu oltenii, moldovenii sau ardelenii împart banii României. Dacă „Grupul de la Cluj” a dorit să forţeze lucrurile, să provoace o presiune din partea populaţiei, a greşit metoda prin care să o facă. Din ura pe care o naşti, nu poţi obţine acord.

Au curs râuri de cerneală, au fost făcute scenarii de manipulare a opiniei publice în cel mai păgubos mod, trezind instinctele adormite ale animalului naţionalist şi zădărnicind orice speranţă. Un demers raţional, care să aibă ca fundament chestiuni pragmatice, punctuale, proiecte concrete ce ar fi putut dovedi oportunitatea unei redimensionări a unităţilor administrative ale ţării ar fi fost un bun început. Însă, felul agresiv de a pune problema, discriminatoriu şi lipsit de subtilitate a făcut ca problema descentralizării şi promotorii ei să primească o uşă în nas.

Acum trebuie bătut pentru a doua oară, la aceeaşi uşă, cu mai multă diplomaţie, cu un alt discurs, cu argumente şi poate, cu scopuri mai pragmatice şi mai europene. Pentru că învrăjbirea românilor nu poate fi o modalitate productivă şi nici una acceptată de spiritul european.