Discutiile pe marginea regionalizarii au suportat modificari substantiale de la o etapa la alta. Ca intr-un dans, s-a facut balansul cind pe un picior, cind pe celalalt. Aceasta, in primul rind pentru ca promotorii luptei pentru regionalizare nu au stiut exact, de la inceput, ce vor.

Despre regionalizare se poate vorbi de pe pozitii strategice, de reforma administrativa, financiara sau de pe pozitii istorice. Regionalizarea politica este insa, culmea!, o realizare prezenta. In fapt, chiar daca nu exista granite, chiar daca nu exista prerogative clare, o putere politica extrem de eficienta conduce – pe bucati – aceasta tara. Ceea ce inseamna putere politica la Bucuresti nu reprezinta acelasi lucru si la Cluj, la Brasov sau in alta parte. Daca s-ar intimpla ca in Romania sa ajunga la putere un partid de opozitie, asta nu inseamna ca la Bacau, in tara lui Sechelariu, sau la Cluj, in orasul lui Funar, ar fi la putere tot PNL sau PD. Ce credem noi ca este putere politica in Romania nu este altceva decit opozitie in Cluj sau in alta parte.

Pe plan local, acolo unde s-au format niste structuri cu interese comune de ordin economic si financiar, unde reprezentantii acestora sint legati prin diverse combinatii cu scopuri absolut concrete, „teoria” venita de la centru nu valoreaza doi bani. In tara lui X sau lui Y, se intimpla altfel decit in Romania. Nu judecam aici lucrurile ca pozitive sau negative, albe sau negre, ci doar constatam o stare de fapt. Cetatenii, satui sau nu de Romania, au votat in mod democratic si si-au ales reprezentantii pe care i-au dorit. Este principala regula a jocului democratic, cel mai bun descoperit pina acum. Putem insa sa ne indoim ca, intr-o zona mai restrinsa, unde puterea unui grup de indivizi sufoca totul, va mai putea razbate glasul cu oferta alternativa, pentru ca democratia sa se poata perpetua. De aceea, politica „de provincie” ma inspaiminta.