Etichetă: Philip K. Dick

Blade Runner 2099 răstoarnă lumea: replicanții au câștigat, oamenii au devenit supuși

Blade Runner 2099 răstoarnă lumea: replicanții au câștigat, oamenii au devenit supuși

Primele informații consistente despre „Blade Runner 2099” dezvăluie o lume în care replicanții au câștigat războiul, iar oamenii au ajuns cetățeni de rangul al doilea, scrie Entertainment Weekly.

„Războiul a avut loc, iar oamenii au pierdut.” În această singură frază, Silka Luisa, creatoarea serialului Blade Runner 2099, rezumă marea răsturnare pregătită pentru continuarea celebrei francize science-fiction. Acțiunea noii producții Prime Video se desfășoară la 50 de ani după evenimentele din Blade Runner 2049, într-un Los Angeles transformat radical de revolta replicanților.

Conflictul care mocnea în filmele precedente a devenit între timp un război în toată regula. Replicanții au învins și controlează acum orașul, în vreme ce oamenii au fost împinși la marginea societății. Noua ordine readuce în centrul poveștii întrebarea care urmărește universul Blade Runner încă de la romanul lui Philip K. Dick, Visează androizii oi electrice?: ce mai înseamnă să fii om atunci când omenirea însăși nu mai contează?

O replicantă care își cunoaște ziua morții

Michelle Yeoh o interpretează pe Olwen, o replicantă Blade Runner trimisă să găsească un grup de replicanți rebeli dispăruți. Misiunea începe în ultimele zile ale propriei sale existențe: asemenea celorlalți replicanți, Olwen știe cu precizie data la care va muri.

Personajul reia deliberat drama lui Roy Batty, replicantul interpretat memorabil de Rutger Hauer în filmul din 1982. De această dată însă, povestea este spusă din perspectiva ființei artificiale condamnate la dispariție. Apropierea morții nu îi aduce o stingere liniștită, ci disperare, instabilitate și pericol.

Formatul de serial îi permite Silkei Luisa să exploreze mai amplu una dintre cele mai omenești frici: refuzul de a muri. În acest univers, tocmai replicanta este cea care trăiește spaima morții în forma ei cea mai intensă.

Omul care și-a pierdut umanitatea

Alături de Olwen apare Cora, interpretată de Hunter Schafer. Personajul inversează o altă temă clasică a francizei. Cora nu este un replicant care încearcă să treacă drept om, ci un om fugar care trebuie să se prefacă a fi Blade Runner.

După o viață petrecută fugind de vânătorii de replicanți, ea ajunge să adopte identitatea unuia dintre ei pentru a supraviețui. Numai că lupta de zi cu zi a dezumanizat-o. Dacă Olwen este o ființă artificială care se confruntă cu o teamă profund omenească, Cora este omul care nu mai știe dacă își poate recupera umanitatea.

Cele două vor investiga împreună dispariția replicanților rebeli. În tradiția Blade Runner, însă, delimitarea dintre urmăritori și urmăriți, oameni și creațiile lor, vinovați și victime promite să devină tot mai nesigură.

9 martie 1981: ziua în care a început să plouă în viitor

De la ploaia neonului la „noir-ul însorit”

Noua ordine a lumii va fi însoțită și de o schimbare vizuală. Filmul lui Ridley Scott a consacrat Los Angelesul întunecat, înecat în ploaie și lumini de neon, în vreme ce Denis Villeneuve a adăugat în Blade Runner 2049 frigul, zăpada și cerurile portocalii radioactive.

Pentru Blade Runner 2099, creatorii au ales ceea ce numesc „sunshine noir” – un noir însorit. Orașul viitorului va fi fierbinte, umed și luminos, iar o parte importantă a acțiunii se va desfășura pe coastă și în Santa Monica.

Textura lumii imaginate de Ridley Scott rămâne însă recognoscibilă. Los Angelesul postbelic este reparat din piese recuperate și mecanisme improvizate, iar interiorul tehnologic al clădirilor și mașinilor este expus la vedere. O mașină poate ajunge să funcționeze, de pildă, cu bateria unui aparat de aer condiționat.

Producția folosește masiv decoruri și efecte realizate direct în fața camerei, nu doar imagini generate pe computer. Lumina puternică are și un sens simbolic: lumea veche a murit, iar din ruinele sale se naște un oraș nou, o eră a replicanților și, poate, o altă definiție a umanității.

Silka Luisa a dezvoltat serialul cu sprijinul lui Michael Green, scenaristul filmului Blade Runner 2049, și al lui Ridley Scott, regizorul filmului original. Amândoi sunt producători executivi ai noii serii.

Sursa: Entertainment Weekly

9 martie 1981: ziua în care a început să plouă în viitor

9 martie 1981: ziua în care a început să plouă în viitor

Pe 9 martie 1981 începeau filmările pentru unul dintre cele mai ciudate proiecte cinematografice ale epocii: Blade Runner. Nimeni nu bănuia atunci că pelicula regizată de Ridley Scott avea să devină, peste ani, una dintre pietrele de temelie ale imaginației futuriste moderne.

La început, însă, nimic nu părea să indice un destin atât de glorios.

Atmosfera de pe platou era tensionată. Filmările erau dificile, decorurile uriașe ale unui Los Angeles din anul 2019 erau scăldate permanent în ploaie artificială, iar povestea – inspirată vag din romanul lui Philip K. Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep? – părea greu de descifrat chiar și pentru cei care jucau în film.

Când distribuția a văzut prima proiecție, reacția a fost memorabilă. Actorul M. Emmet Walsh, interpretul căpitanului Bryant, avea să povestească mai târziu că, la final, în sală s-a lăsat o tăcere totală.

„Am stat cu toții acolo și filmul s-a terminat. Și… nimic. Nu știam ce să spunem, ce să gândim sau ce să facem. Nu știam ce naiba făcuserăm”, își amintea el. Singurul care părea să înțeleagă ce se întâmplase era Scott.

Filmul era diferit de tot ce se făcuse până atunci în science-fiction. În loc de explicații, Scott lăsa imaginile să vorbească: străzi pline de neon, ploaie permanentă, reclame uriașe și oameni care trăiau alături de replicanți – ființe artificiale aproape indistincte de oameni. Nu era doar un film SF, ci un hibrid între film noir, filozofie și distopie urbană.

Producătorii nu au fost convinși. Studioul Warner Bros. s-a temut că publicul nu va înțelege povestea. Au cerut explicații suplimentare și au impus celebrul voice-over al detectivului Deckard, menit să ghideze spectatorul prin intrigă. A fost adăugat și un final mai optimist.

Rezultatul a ajuns în cinematografe în 1982, într-o perioadă dominată de optimismul cosmic al lui E.T. the Extra-Terrestrial. Comparat cu acea lume luminoasă, Blade Runner părea întunecat, lent și enigmatic. Criticii au fost împărțiți, iar publicul nu s-a înghesuit la cinema.

Dar trecerea timpului avea să schimbe totul.

În anii următori, filmul a fost redescoperit. Montajele ulterioare – Blade Runner: Director’s Cut și mai târziu Blade Runner: The Final Cut – au eliminat voice-over-ul și finalul impus, lăsând viziunea lui Ridley Scott să respire.

Abia atunci publicul a început să vadă ceea ce regizorul înțelesese încă din acea primă proiecție stânjenitoare: nu era doar un film, ci o lume.

Astăzi, la exact patru decenii și jumătate de la acea zi de 9 martie 1981, când camerele au început să filmeze sub ploaia artificială a studiourilor din Los Angeles, Blade Runner a devenit o referință culturală majoră. Estetica lui a modelat cyberpunk-ul, jocurile video, designul urban imaginar și chiar modul în care ne imaginăm viitorul.

Iar povestea acelei prime proiecții rămâne poate cel mai frumos paradox al istoriei filmului: uneori, chiar și cei care creează o capodoperă nu își dau seama imediat de asta.

Nazism exogen și nazism endogen? Reichsmarschall-ul John Smith („Omul din castelul înalt”) și Elon Musk

Nazism exogen și nazism endogen? Reichsmarschall-ul John Smith („Omul din castelul înalt”) și Elon Musk

Nazismul/fascismul rămâne, după mai bine de opt decenii, un subiect care provoacă frisoane, mai ales când începe să iasă din cărțile de istorie și să se întrepătrundă cu o realitate contemporană. Dacă în universul distopic al lui Philip K. Dick, „Omul din castelul înalt”, societatea americană se confruntă cu nazificarea din cauza unei cuceriri externe, povestea recentului episod legat de Elon Musk într-un context politic american ne face să tresărim la gândul dacă nu este posibil și un proces endogen de nazificare, născut în interiorul granițelor și al propriei ideologii.

Nazismul exogen: Omul din castelul înalt

Universul creat de Philip K. Dick în „Omul din castelul înalt” imaginează o lume în care Axa a câștigat Al Doilea Război Mondial, iar Statele Unite sunt divizate între Imperiul Japonez și Germania Nazistă. Societatea americană din roman este o societate traumatizată, supusă unei culturi încetățenite de forțe externe. Cetățenii sunt privați de identitatea lor națională și asistă la o reconfigurare a vieții publice conform valorilor și politicilor totalitare ale ocupanților. Chiar dacă, în aparență, aceștia sunt absenți.

Acest tablou dickian este rezultatul unei nazificări forțate, un proces exogen care erodează democrația americană din exterior. Teama și suprimarea sunt armele principale, iar rezultatul este o populație redusă la tăcere, care trăiește sub umbrele terorii.

Nazismul endogen: gestul lui Elon Musk

Contrastând cu ficțiunea lui Dick, evenimentele recente din SUA sugerează că elemente de nazism se pot împământeni și din interiorul unei societăți democratice. Episodul controversat care îl implică pe Elon Musk la inaugurarea celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump este elocvent. Musk, într-o postură oficială ca lider al Departamentului pentru Eficiența Guvernamentală (DOGE), a fost surprins executând ceea ce mulți au interpretat drept un salut nazist în timpul unui discurs susținut la Capital One Arena din Washington.

Gestul, catalogat de presa internațională și social media drept „nazist” sau „fascist”, a stârnit indignare pe scară largă. „Times of Israel” a relatat despre acest eveniment, iar Haaretz a contextualizat prin rememorarea declarațiilor sale controversate anterioare, precum criticile aduse lui George Soros și sprijinul exprimat pentru partide de extremă dreapta europene.

Deși reprezentantul lui Musk a susținut că gestul a fost greșit interpretat, iar Musk însuși a respins acuzațiile, episodul rămâne o dovadă a felului într-un care simboluri totalitare pot renaște sub o formă aparent benignă în cadrul unei democrații. Interpretarea acestor gesturi depinde nu doar de contextul în care apar, ci și de climatul politic și ideologic în care sunt recepționate.

Atenție, deci!

Aici sunt imaginile: https://x.com/SawyerMerritt/status/1881432359054279104