Leo Strauss, Francis Fukuyama și pericolul de a urî lumea fără să știi ce pui în loc

Leo Strauss, Francis Fukuyama și pericolul de a urî lumea fără să știi ce pui în loc

În 1941, în plin război mondial, filosoful german de origine evreiască Leo Strauss ținea o conferință despre ceea ce el numea „nihilismul german”. Era o încercare de a înțelege cum ajunsese una dintre cele mai educate și cultivate națiuni ale Europei să îmbrățișeze barbaria nazistă.

La mai bine de optzeci de ani distanță, politologul Francis Fukuyama a redescoperit acel text și a constatat că multe dintre observațiile lui Strauss par surprinzător de actuale.

Nu pentru că am trăi din nou în Germania anilor 1930, ci pentru că, în multe locuri din lume, există oameni care simt o nemulțumire profundă față de societatea liberală modernă și care, asemenea tinerilor descriși de Strauss, știu foarte bine ce resping, dar mult mai puțin ce doresc să construiască în loc.

Ce este nihilismul?

În limbajul obișnuit, nihilismul este asociat cu ideea că nimic nu are sens și că toate valorile sunt false. Pentru Strauss, problema era ceva mai concretă.

El observa existența unei generații care considera lumea modernă prea confortabilă, prea preocupată de bunăstare, siguranță și consum. O lume în care oamenii trăiesc mai bine ca niciodată, dar care pare să fi pierdut ceva esențial: eroismul, sacrificiul, idealurile mari și sentimentul de destin colectiv.

Critica nu era complet lipsită de temei. Mulți filosofi, de la Plato la Friedrich Nietzsche, s-au întrebat dacă o societate orientată exclusiv spre confort nu riscă să producă oameni lipsiți de ambiție și de profunzime.

Problema apare atunci când această nemulțumire se transformă într-un refuz total al ordinii existente.

Un „Nu” fără un „Da”

Strauss a observat că mulți dintre criticii radicali ai lumii moderne aveau o energie extraordinară pentru demolare și foarte puțină pentru construcție.

Știau ce urau: liberalismul, cosmopolitismul, egalitarismul, societatea de consum, individualismul.

Dar atunci când erau întrebați ce ar trebui să existe în loc, răspunsurile deveneau vagi, contradictorii sau pur romantice.

Aici apare ceea ce Strauss considera adevăratul pericol. Dacă o societate este respinsă fără a exista o alternativă clară și viabilă, vidul creat poate fi umplut de ideologii autoritare, de lideri carismatici sau de mișcări politice care promit sens și măreție, chiar cu prețul libertății.

De ce contează astăzi?

Fukuyama nu spune că lumea contemporană se îndreaptă inevitabil spre o repetare a trecutului. El observă însă o tendință interesantă.

În multe țări, atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic, există curente care consideră că democrația liberală este decadentă, lipsită de valori comune și incapabilă să ofere un sens profund existenței.

Critica poate fi legitimă. Oamenii au nevoie de mai mult decât prosperitate economică. Au nevoie de apartenență, de comunitate, de idealuri și de un scop care să depășească interesul personal.

Însă, avertizează Fukuyama reluând ideea lui Strauss, critica devine periculoasă atunci când se transformă într-o pasiune pentru distrugere.

Istoria arată că nu toate sistemele care înlocuiesc o ordine imperfectă sunt mai bune decât aceasta.

Lecția uitată

Poate cea mai interesantă concluzie a textului este că el nu reprezintă o apărare triumfalistă a liberalismului.

Strauss nu spune că societatea modernă este perfectă. Dimpotrivă. El recunoaște că oamenii caută sens, onoare, solidaritate și idealuri înalte. Dacă instituțiile democratice nu reușesc să răspundă acestor nevoi, alte mișcări vor încerca să o facă.

Întrebarea nu este doar cum să păstrăm libertatea și prosperitatea. Întrebarea este cum să le combinăm cu un sentiment autentic de apartenență și de scop.

Pentru că, așa cum sugerează atât Strauss, cât și Fukuyama, cele mai periculoase epoci nu sunt cele în care oamenii au răspunsuri greșite, ci cele în care au pierdut încrederea în lumea existentă înainte de a găsi una mai bună.


În imagine: filosoful evreu Leo Strauss (n. 20 septembrie 1899 Kirchhain, Hessen-Nassau, Prusia – d. 18 octombrie 1973 Annapolis, Maryland, Statele Unite)

Ce însemna să fii „liberal” pentru românii ardeleni din secolul al XIX-lea? O carte a istoricului Andrei Faur caută răspunsul

Ce însemna să fii „liberal” pentru românii ardeleni din secolul al XIX-lea? O carte a istoricului Andrei Faur caută răspunsul

Ce însemna, de fapt, să fii „liberal” pentru românii din Transilvania și Ungaria în secolul al XIX-lea? Nu în sensul vag, polemic sau pur electoral de astăzi, ci în lumea în care ideile despre libertate, drepturi, presă, reprezentare și limitarea puterii politice începeau să capete formă modernă. La această întrebare încearcă să răspundă istoricul Andrei Faur în volumul „Liberalismul și românii din Transilvania și Ungaria (1838–1914)”, apărut în 2024 la Presa Universitară Clujeană.

Cartea este, din capul locului, mai mult decât o simplă istorie a unei doctrine. Autorul urmărește un câmp mult mai larg: felul în care românii din spațiul habsburgic au înțeles liberalismul, cum l-au tradus în limbaj politic propriu și cum l-au raportat la teme concrete precum libertatea, libertatea cuvântului și a presei, dreptul de asociere și de întrunire, reprezentarea parlamentară, liberalismul economic, centralizarea și descentralizarea administrativă ori relația dintre religie și liberalism. Volumul discută inclusiv modelele englez, francez, maghiar și românesc ale liberalismului, dar și cazurile unor figuri precum George Barițiu și Aurel C. Popovici.

Miza cărții devine și mai clară dacă o punem alături de un studiu conex al aceluiași autor, dedicat vocabularului politic al românilor din Imperiul Habsburgic. Acolo, Andrei Faur arată că cercetarea sa se concentrează asupra felului în care liberalismul și conservatorismul au fost receptate de românii din Transilvania și Ungaria între 1838, anul apariției presei politice în limba română, și începutul Primului Război Mondial. Mai exact, autorul urmărește ce se înțelegea în epocă prin „liberalism” și „conservatorism”, cum era văzută relația dintre ele și în ce măsură aceste idei au fost asumate de intelighenția românească.

Aici se află unul dintre punctele cele mai interesante ale demersului. Înainte de a deveni etichete politice, termenii circulau, se schimbau și se încărcau cu sensuri locale. Faur observă că vocabularul politic al românilor din Imperiul Habsburgic s-a îmbogățit puternic în secolul al XIX-lea, pe măsură ce ideile politice occidentale au fost preluate și adaptate. Nu este vorba doar despre importul unor concepte, ci despre felul în care ele au fost înțelese de publiciști, lideri de opinie și cititori, într-un context istoric marcat de modernizare, afirmare națională și luptă pentru drepturi.

Un exemplu semnificativ este chiar începutul acestei istorii. În studiul său, Andrei Faur amintește că termenii „liberaliști” și „conservativi” apar în Gazeta de Transilvania încă din 1838, în legătură cu partidele Whig și Tory din Marea Britanie. Tot acolo este schițată și o primă diferență între cele două familii politice: conservatorii sunt asociați cu atașamentul față de puterea monarhică și reticența față de schimbare, în timp ce liberalii sunt legați de ideea că întinderea puterii depinde de voia poporului. Chiar sumare, aceste definiții arată că presa românească din Transilvania participa deja la o mare conversație europeană despre libertate, suveranitate și guvernare.

George Barițiu ocupă, firesc, un loc central în această poveste. Faur amintește că publicistul a oferit în 1848 o definire mai elaborată a partidelor politice, punând în opoziție „progresiștii” și „conservativii ruginiți”. În lectura lui Barițiu, liberal este acela care luptă pentru eliberarea oamenilor din forme nemeritate de robie politică sau civilă, în timp ce antiliberalul consideră că majoritatea oamenilor nu sunt făcuți pentru libertate. Tot Barițiu leagă constituționalismul de existența unor legi solide, care nu pot fi încălcate nepedepsit. Din aceste formule se vede că liberalismul nu era perceput doar ca un curent abstract, ci ca o luptă concretă pentru libertate, legalitate și limitarea arbitrariului.

Un alt punct important vizează legătura dintre liberalism și național. În studiul citat, Faur amintește o intervenție a lui Andrei Șaguna din 1848, în care ierarhul vorbește despre „simțământul liberal” și „simțământul național” ca despre două forțe aflate în dezvoltare. Liberalismul apare aici ca năzuință către dezvoltarea liberă a relațiilor de stat și cetățenești, în timp ce sentimentul național este definit prin solidaritatea cu cei de același neam și limbă. Pentru românii din Imperiul Habsburgic, cele două dimensiuni se întâlneau frecvent. Liberalismul nu era separat mecanic de problema națională, ci adesea gândit împreună cu ea.

De altfel, introducerea volumului publicat în 2024 sugerează și de ce o asemenea temă nu este deloc prăfuită. Andrei Faur scrie că, la începutul proiectului său doctoral, liberalismul putea părea un subiect deja epuizat în mediul academic și chiar banalizat prin prezența sa discretă în viața contemporană. Dar experiențele recente, de la restricțiile din pandemie până la războiul dintre Rusia și Ucraina și conflictul dintre Hamas și Israel, i-au reamintit cât de fragile sunt libertățile considerate de mulți aproape naturale. În această cheie, cercetarea istoriei liberalismului nu mai apare ca un exercițiu livresc, ci ca o încercare de a înțelege rădăcinile culturale și politice ale lumii în care trăim.

Tocmai aici volumul lui Andrei Faur își găsește și o miză publică, nu doar academică. Într-o epocă în care noțiuni precum libertate, democrație, drepturi sau reprezentare sunt invocate rapid și adesea superficial, o întoarcere la sensurile lor istorice poate fi mai utilă decât multe dispute de moment. Cartea propune exact acest lucru: să vedem cum au înțeles românii din Transilvania și Ungaria liberalismul nu ca pe o lozincă, ci ca pe o construcție intelectuală și politică serioasă, legată de presă, de viața parlamentară, de dreptul de asociere, de economie, de religie și de statutul individului în raport cu statul.

Într-un text de prezentare, istoricul Sorin Mitu spune că liberalismul a descoperit, în planul acțiunii concrete, instrumentele care fac posibilă împlinirea nevoilor fundamentale ale societății: limitarea puterii politice, parlamentarismul, economia de piață, democrația, drepturile omului, libertatea individuală, de gândire și de exprimare. Tot el apreciază că volumul lui Andrei Faur pune în evidență, sistematic și în detaliu, modul în care românii ardeleni din secolul al XIX-lea au conceptualizat aceste adevăruri cardinale. În fond, aceasta pare să fie și concluzia simplă a cărții: modernitatea politică românească nu poate fi înțeleasă fără această istorie a ideilor, a limbajului și a bătăliilor pentru libertate.