Pe 9 martie 1981 începeau filmările pentru unul dintre cele mai ciudate proiecte cinematografice ale epocii: Blade Runner. Nimeni nu bănuia atunci că pelicula regizată de Ridley Scott avea să devină, peste ani, una dintre pietrele de temelie ale imaginației futuriste moderne.
La început, însă, nimic nu părea să indice un destin atât de glorios.
Atmosfera de pe platou era tensionată. Filmările erau dificile, decorurile uriașe ale unui Los Angeles din anul 2019 erau scăldate permanent în ploaie artificială, iar povestea – inspirată vag din romanul lui Philip K. Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep? – părea greu de descifrat chiar și pentru cei care jucau în film.
Când distribuția a văzut prima proiecție, reacția a fost memorabilă. Actorul M. Emmet Walsh, interpretul căpitanului Bryant, avea să povestească mai târziu că, la final, în sală s-a lăsat o tăcere totală.
„Am stat cu toții acolo și filmul s-a terminat. Și… nimic. Nu știam ce să spunem, ce să gândim sau ce să facem. Nu știam ce naiba făcuserăm”, își amintea el. Singurul care părea să înțeleagă ce se întâmplase era Scott.
Filmul era diferit de tot ce se făcuse până atunci în science-fiction. În loc de explicații, Scott lăsa imaginile să vorbească: străzi pline de neon, ploaie permanentă, reclame uriașe și oameni care trăiau alături de replicanți – ființe artificiale aproape indistincte de oameni. Nu era doar un film SF, ci un hibrid între film noir, filozofie și distopie urbană.
Producătorii nu au fost convinși. Studioul Warner Bros. s-a temut că publicul nu va înțelege povestea. Au cerut explicații suplimentare și au impus celebrul voice-over al detectivului Deckard, menit să ghideze spectatorul prin intrigă. A fost adăugat și un final mai optimist.
Rezultatul a ajuns în cinematografe în 1982, într-o perioadă dominată de optimismul cosmic al lui E.T. the Extra-Terrestrial. Comparat cu acea lume luminoasă, Blade Runner părea întunecat, lent și enigmatic. Criticii au fost împărțiți, iar publicul nu s-a înghesuit la cinema.
Dar trecerea timpului avea să schimbe totul.
În anii următori, filmul a fost redescoperit. Montajele ulterioare – Blade Runner: Director’s Cut și mai târziu Blade Runner: The Final Cut – au eliminat voice-over-ul și finalul impus, lăsând viziunea lui Ridley Scott să respire.
Abia atunci publicul a început să vadă ceea ce regizorul înțelesese încă din acea primă proiecție stânjenitoare: nu era doar un film, ci o lume.
Astăzi, la exact patru decenii și jumătate de la acea zi de 9 martie 1981, când camerele au început să filmeze sub ploaia artificială a studiourilor din Los Angeles, Blade Runner a devenit o referință culturală majoră. Estetica lui a modelat cyberpunk-ul, jocurile video, designul urban imaginar și chiar modul în care ne imaginăm viitorul.
Iar povestea acelei prime proiecții rămâne poate cel mai frumos paradox al istoriei filmului: uneori, chiar și cei care creează o capodoperă nu își dau seama imediat de asta.
