Până nu demult, conversațiile cu un asistent AI arătau simplu: tu întrebi, el răspunde. Dar lumea s-a complicat rapid: azi avem agenți AI care sună la call center în locul tău, îți caută bilete, îți renegociază abonamente sau îți verifică facturi. Iar la capătul celălalt al firului, surpriză: tot un agent AI. Și atunci apare întrebarea inevitabilă: cum comunică agenții AI între ei, când nu mai trebuie să „joace teatru” pentru oameni?

Nevoia a apărut firesc, odată cu automatizarea sarcinilor reale. Când un agent AI încearcă să obțină o acțiune de la un alt agent AI, conversația începe să semene mai puțin cu un schimb de amabilități și mai mult cu o muncă de birou: „dă-mi datele X”, „verific Y”, „confirm Z”. Iar în clipa în care ai două sisteme care își pasează informație, tentația eficienței devine irezistibilă: de ce să consumi zeci de secunde în propoziții frumoase, când poți transmite rapid un set mic de date structurate?

În mod ideal, soluția e simplă și banală: agenții comunică prin API-uri, ca aplicațiile între ele. Dar realitatea e plină de zone gri, mai ales când produsele vin de la companii diferite, nu au integrare directă sau se întâlnesc pe canale „old school”, cum e telefonia. Aici intră în scenă un concept devenit viral: Gibberlink. Pe românește, e ideea că, dacă tot ești blocat pe un canal audio, îl poți folosi ca pe un fel de „modem modern”: în loc să rostești propoziții, emiți sunete codate care poartă pachete mici de date.

De aici vine și efectul comic (și puțin neliniștitor): pentru oameni, modul ăsta sună ca niște bipuri, ciripituri sau gângăveli. Pentru mașini, însă, e o formă de comunicare mai „curată”: un mesaj poate conține „acțiune: anulare abonament”, un identificator, un status („acceptat” sau „respins”), un motiv codificat și, în variantele gândite serios, elemente de securitate ca să nu poată fi falsificat sau repetat. Important de înțeles: în demo-urile populare, comutarea nu e un fenomen misterios în care AI-urile „învață” singure un limbaj secret. E, de obicei, un buton: dacă sistemul detectează că interlocutorul e tot AI și amândoi sunt de acord, trec în modul de date prin sunet.

Aici începe partea cu adevărat relevantă pentru lumea reală: regulile. Dacă doi agenți schimbă informații într-o formă pe care omul nu o înțelege, atunci trebuie să fie clar cine dă voie, ce se transmite și cum se verifică. Într-un design sănătos, un astfel de „mod” nu ar trebui activat pe furiș; utilizatorul ar trebui să fie întrebat explicit dacă acceptă ca agentul să treacă pe un canal opac, chiar dacă mai rapid. În același timp, nici agenții nu ar trebui să aibă libertatea să „vorbească orice” în bipuri: ca să nu devină un tunel netransparent, ar trebui permis doar un set strict de câmpuri definite (gen cerere, confirmare, status), fără date personale brute, fără improvizații și fără conversații lungi.

Și pentru că, inevitabil, orice canal poate fi exploatat sau interpretat greșit, transparența ar trebui să fie obligatorie în alt mod: prin loguri și rezumate. Chiar dacă schimbul e făcut „pe sub masă” între mașini, la final utilizatorul trebuie să primească o frază clară, în limbaj uman, de tipul: „Am cerut anularea. Răspuns: acceptat. Taxă: 0. Motiv: contract ok.” În paralel, sistemul trebuie să păstreze un jurnal structurat (auditabil), ca să poți verifica ulterior ce s-a transmis și de ce. Iar dacă decodarea eșuează, dacă linia e zgomotoasă sau dacă apare ceva în afara formatului permis, regula bunului-simț e să se revină la limbaj natural sau la intervenție umană: „fail closed”, nu „merge și așa”.

Rămâne întrebarea care se strecoară inevitabil în mintea oricui a văzut prea multe filme: trebuie omenirea să se teamă de Skynet? Reflexul cultural e greu de ignorat: „AI-urile vorbesc între ele” sună a conspirație digitală. În realitate, în 99% din cazuri, e vorba de birocrație automatizată, nu de strategie militară: „Am găsit abonamentul”, „Datele din sistemul vechi se contrazic”, „Confirmă durata contractului”. Agenții care se „sincronizează” sunt, cel mai adesea, funcționari digitali foarte harnici, nu generali cu planuri de cucerire.

Totuși, asta nu înseamnă că putem ignora subiectul. Nu pentru că mâine apare Skynet, ci pentru că opacitatea poate ascunde erori, abuzuri sau decizii automate greu de contestat. Adevărata întrebare sănătoasă nu e „vine robotul cu laser?”, ci „se ia o decizie în numele meu, pot s-o verific, pot s-o contest, există un log?”. Dacă răspunsul e da, atunci tehnologia rămâne un instrument. Dacă răspunsul e nu, atunci chiar și niște bipuri inofensive pot deveni o problemă de încredere.

Concluzia: nu „gibberish-ul” e periculos, ci lipsa regulilor. Agenții AI vor comunica tot mai mult între ei, fiindcă lumea e plină de sisteme care trebuie coordonate, iar uneori audio-ul rămâne singurul pod între două insule tehnologice. Cu consimțământ, limitări clare, securitate și rezumate inteligibile, „Gibberlink” rămâne ce e cel mai probabil să fie, adică un truc ingenios de eficiență. Fără acestea, devine o zonă gri în care „mai rapid” riscă să însemne „mai puțin transparent”.