În 1941, în plin război mondial, filosoful german de origine evreiască Leo Strauss ținea o conferință despre ceea ce el numea „nihilismul german”. Era o încercare de a înțelege cum ajunsese una dintre cele mai educate și cultivate națiuni ale Europei să îmbrățișeze barbaria nazistă.

La mai bine de optzeci de ani distanță, politologul Francis Fukuyama a redescoperit acel text și a constatat că multe dintre observațiile lui Strauss par surprinzător de actuale.

Nu pentru că am trăi din nou în Germania anilor 1930, ci pentru că, în multe locuri din lume, există oameni care simt o nemulțumire profundă față de societatea liberală modernă și care, asemenea tinerilor descriși de Strauss, știu foarte bine ce resping, dar mult mai puțin ce doresc să construiască în loc.

Ce este nihilismul?

În limbajul obișnuit, nihilismul este asociat cu ideea că nimic nu are sens și că toate valorile sunt false. Pentru Strauss, problema era ceva mai concretă.

El observa existența unei generații care considera lumea modernă prea confortabilă, prea preocupată de bunăstare, siguranță și consum. O lume în care oamenii trăiesc mai bine ca niciodată, dar care pare să fi pierdut ceva esențial: eroismul, sacrificiul, idealurile mari și sentimentul de destin colectiv.

Critica nu era complet lipsită de temei. Mulți filosofi, de la Plato la Friedrich Nietzsche, s-au întrebat dacă o societate orientată exclusiv spre confort nu riscă să producă oameni lipsiți de ambiție și de profunzime.

Problema apare atunci când această nemulțumire se transformă într-un refuz total al ordinii existente.

Un „Nu” fără un „Da”

Strauss a observat că mulți dintre criticii radicali ai lumii moderne aveau o energie extraordinară pentru demolare și foarte puțină pentru construcție.

Știau ce urau: liberalismul, cosmopolitismul, egalitarismul, societatea de consum, individualismul.

Dar atunci când erau întrebați ce ar trebui să existe în loc, răspunsurile deveneau vagi, contradictorii sau pur romantice.

Aici apare ceea ce Strauss considera adevăratul pericol. Dacă o societate este respinsă fără a exista o alternativă clară și viabilă, vidul creat poate fi umplut de ideologii autoritare, de lideri carismatici sau de mișcări politice care promit sens și măreție, chiar cu prețul libertății.

De ce contează astăzi?

Fukuyama nu spune că lumea contemporană se îndreaptă inevitabil spre o repetare a trecutului. El observă însă o tendință interesantă.

În multe țări, atât la dreapta, cât și la stânga spectrului politic, există curente care consideră că democrația liberală este decadentă, lipsită de valori comune și incapabilă să ofere un sens profund existenței.

Critica poate fi legitimă. Oamenii au nevoie de mai mult decât prosperitate economică. Au nevoie de apartenență, de comunitate, de idealuri și de un scop care să depășească interesul personal.

Însă, avertizează Fukuyama reluând ideea lui Strauss, critica devine periculoasă atunci când se transformă într-o pasiune pentru distrugere.

Istoria arată că nu toate sistemele care înlocuiesc o ordine imperfectă sunt mai bune decât aceasta.

Lecția uitată

Poate cea mai interesantă concluzie a textului este că el nu reprezintă o apărare triumfalistă a liberalismului.

Strauss nu spune că societatea modernă este perfectă. Dimpotrivă. El recunoaște că oamenii caută sens, onoare, solidaritate și idealuri înalte. Dacă instituțiile democratice nu reușesc să răspundă acestor nevoi, alte mișcări vor încerca să o facă.

Întrebarea nu este doar cum să păstrăm libertatea și prosperitatea. Întrebarea este cum să le combinăm cu un sentiment autentic de apartenență și de scop.

Pentru că, așa cum sugerează atât Strauss, cât și Fukuyama, cele mai periculoase epoci nu sunt cele în care oamenii au răspunsuri greșite, ci cele în care au pierdut încrederea în lumea existentă înainte de a găsi una mai bună.

---

În imagine: filosoful evreu Leo Strauss (n. 20 septembrie 1899 Kirchhain, Hessen-Nassau, Prusia – d. 18 octombrie 1973 Annapolis, Maryland, Statele Unite)