În vara anului 1905, când Imperiul Țarist era cuprins de valuri de nemulțumire și grevă, marinarii de pe crucișătorul „Potemkin” s-au răsculat împotriva ofițerilor, refuzând să accepte umilința și mizeria. Episodul, petrecut în largul coastelor Odessei, avea să devină unul dintre cele mai puternice simboluri ale revoltei împotriva tiraniei, imortalizat două decenii mai târziu de Serghei Eisenstein într-un film devenit reper estetic și ideologic. Dar puțini își mai amintesc azi că România a jucat un rol esențial în această poveste.

Iunie 1905. Crucișătorul cere adăpost la Constanța

După ce au preluat controlul navei, marinarii rebeli – flămânzi, obosiți și hăituiți – au navigat spre Constanța, port românesc și poartă spre libertate. Autoritățile române s-au confruntat cu o alegere dificilă: să respecte presiunile diplomatice ale Imperiului Țarist sau să acorde azil celor ce îndrăzniseră să se revolte.

Ziarul „Adevărul”, condus de Constantin Mille, a avut un rol determinant. Presa liberală, alături de opinia publică, a sprijinit deschis cauza marinarilor. Într-o decizie cu valoare simbolică rară pentru epocă, guvernul român a refuzat să extrădeze echipajul. Nava a fost predată Rusiei, dar marinarii au fost lăsați să rămână. Pentru un stat mic, înconjurat de imperii, acest gest a fost un act de demnitate.

Potemkiniști în România: din refugiați, simboluri

După predarea navei, mulți dintre marinarii rebeli au rămas în România, unde au fost integrați parțial în viața socială. Unii au fost urmăriți, alții au fost trimiși înapoi. Istoricii au identificat legături între prezența lor și radicalizarea anumitor cercuri muncitorești din anii următori, inclusiv în preajma răscoalei din 1907.

Povestea lor a devenit parte din mitologia de stânga, iar în perioada interbelică și, mai ales în timpul regimului comunist, „potemkiniștii” au fost recuperați simbolic și prezentați ca predecesori ai revoluționarilor proletari.

„Potemkin” pe ecran: mitul ia formă cinematografică

La douăzeci de ani de la eveniment, regizorul Sergei Eisenstein lansează filmul „Crucișătorul Potemkin”, devenit rapid o piesă de referință în istoria cinematografiei. Revolta este transformată într-o epopee vizuală a opresiunii și eliberării. România a primit filmul cu interes, dar și cu prudență.

Criticii români ai vremii au recunoscut valoarea tehnică a peliculei – în special montajul revoluționar, construcția ritmului și forța simbolică a imaginilor – dar au remarcat și elementele de propagandă. Scena masacrului pe scările din Odesa, una dintre cele mai celebre secvențe din istoria cinematografiei, nu are corespondență istorică reală. Populația Odessei nu s-a alăturat revoltei în mod masiv, iar masacrul nu a avut loc. Dar adevărul istoric a fost sacrificat în favoarea forței mitice.

Receptarea românească postbelică și moștenirea simbolică

În România comunistă, filmul a fost valorificat ideologic. „Potemkin” devenise nu doar un titlu de film, ci un simbol legitimant al revoluției permanente. Istoria marinarilor rebeli era predată în cheie eroică, iar episodul constănțean – când România a refuzat să-i predea – era transformat într-o probă de „solidaritate internaționalistă”.

După 1989, receptarea s-a nuanțat. Istoricii români au început să scoată la lumină detalii reale, contradicții, și să restituie evenimentului nu doar valoarea sa simbolică, ci și adevărul său istoric. La 220 de ani de la acea revoltă, știm mai bine decât oricând că între adevăr, mit și imagine există întotdeauna o luptă – iar „Potemkin” le cuprinde pe toate.

Între imperii

Poate cel mai important detaliu pentru memoria românească este altul: în 1905, o țară mică, nesigură și prinsă între marile jocuri ale lumii, a făcut un gest de omenie pură. Nu a fost o revoluție, nici o insurecție, dar a fost un gest care a contat. Un moment când România și-a afirmat umanitatea în fața unui imperiu. Și poate că aceasta e, până la urmă, cea mai frumoasă lecție pe care o mai poate da „Potemkin”.