Ce însemna, de fapt, să fii „liberal” pentru românii din Transilvania și Ungaria în secolul al XIX-lea? Nu în sensul vag, polemic sau pur electoral de astăzi, ci în lumea în care ideile despre libertate, drepturi, presă, reprezentare și limitarea puterii politice începeau să capete formă modernă. La această întrebare încearcă să răspundă istoricul Andrei Faur în volumul „Liberalismul și românii din Transilvania și Ungaria (1838–1914)”, apărut în 2024 la Presa Universitară Clujeană.

Cartea este, din capul locului, mai mult decât o simplă istorie a unei doctrine. Autorul urmărește un câmp mult mai larg: felul în care românii din spațiul habsburgic au înțeles liberalismul, cum l-au tradus în limbaj politic propriu și cum l-au raportat la teme concrete precum libertatea, libertatea cuvântului și a presei, dreptul de asociere și de întrunire, reprezentarea parlamentară, liberalismul economic, centralizarea și descentralizarea administrativă ori relația dintre religie și liberalism. Volumul discută inclusiv modelele englez, francez, maghiar și românesc ale liberalismului, dar și cazurile unor figuri precum George Barițiu și Aurel C. Popovici.

Miza cărții devine și mai clară dacă o punem alături de un studiu conex al aceluiași autor, dedicat vocabularului politic al românilor din Imperiul Habsburgic. Acolo, Andrei Faur arată că cercetarea sa se concentrează asupra felului în care liberalismul și conservatorismul au fost receptate de românii din Transilvania și Ungaria între 1838, anul apariției presei politice în limba română, și începutul Primului Război Mondial. Mai exact, autorul urmărește ce se înțelegea în epocă prin „liberalism” și „conservatorism”, cum era văzută relația dintre ele și în ce măsură aceste idei au fost asumate de intelighenția românească.

Aici se află unul dintre punctele cele mai interesante ale demersului. Înainte de a deveni etichete politice, termenii circulau, se schimbau și se încărcau cu sensuri locale. Faur observă că vocabularul politic al românilor din Imperiul Habsburgic s-a îmbogățit puternic în secolul al XIX-lea, pe măsură ce ideile politice occidentale au fost preluate și adaptate. Nu este vorba doar despre importul unor concepte, ci despre felul în care ele au fost înțelese de publiciști, lideri de opinie și cititori, într-un context istoric marcat de modernizare, afirmare națională și luptă pentru drepturi.

Un exemplu semnificativ este chiar începutul acestei istorii. În studiul său, Andrei Faur amintește că termenii „liberaliști” și „conservativi” apar în Gazeta de Transilvania încă din 1838, în legătură cu partidele Whig și Tory din Marea Britanie. Tot acolo este schițată și o primă diferență între cele două familii politice: conservatorii sunt asociați cu atașamentul față de puterea monarhică și reticența față de schimbare, în timp ce liberalii sunt legați de ideea că întinderea puterii depinde de voia poporului. Chiar sumare, aceste definiții arată că presa românească din Transilvania participa deja la o mare conversație europeană despre libertate, suveranitate și guvernare.

George Barițiu ocupă, firesc, un loc central în această poveste. Faur amintește că publicistul a oferit în 1848 o definire mai elaborată a partidelor politice, punând în opoziție „progresiștii” și „conservativii ruginiți”. În lectura lui Barițiu, liberal este acela care luptă pentru eliberarea oamenilor din forme nemeritate de robie politică sau civilă, în timp ce antiliberalul consideră că majoritatea oamenilor nu sunt făcuți pentru libertate. Tot Barițiu leagă constituționalismul de existența unor legi solide, care nu pot fi încălcate nepedepsit. Din aceste formule se vede că liberalismul nu era perceput doar ca un curent abstract, ci ca o luptă concretă pentru libertate, legalitate și limitarea arbitrariului.

Un alt punct important vizează legătura dintre liberalism și național. În studiul citat, Faur amintește o intervenție a lui Andrei Șaguna din 1848, în care ierarhul vorbește despre „simțământul liberal” și „simțământul național” ca despre două forțe aflate în dezvoltare. Liberalismul apare aici ca năzuință către dezvoltarea liberă a relațiilor de stat și cetățenești, în timp ce sentimentul național este definit prin solidaritatea cu cei de același neam și limbă. Pentru românii din Imperiul Habsburgic, cele două dimensiuni se întâlneau frecvent. Liberalismul nu era separat mecanic de problema națională, ci adesea gândit împreună cu ea.

De altfel, introducerea volumului publicat în 2024 sugerează și de ce o asemenea temă nu este deloc prăfuită. Andrei Faur scrie că, la începutul proiectului său doctoral, liberalismul putea părea un subiect deja epuizat în mediul academic și chiar banalizat prin prezența sa discretă în viața contemporană. Dar experiențele recente, de la restricțiile din pandemie până la războiul dintre Rusia și Ucraina și conflictul dintre Hamas și Israel, i-au reamintit cât de fragile sunt libertățile considerate de mulți aproape naturale. În această cheie, cercetarea istoriei liberalismului nu mai apare ca un exercițiu livresc, ci ca o încercare de a înțelege rădăcinile culturale și politice ale lumii în care trăim.

Tocmai aici volumul lui Andrei Faur își găsește și o miză publică, nu doar academică. Într-o epocă în care noțiuni precum libertate, democrație, drepturi sau reprezentare sunt invocate rapid și adesea superficial, o întoarcere la sensurile lor istorice poate fi mai utilă decât multe dispute de moment. Cartea propune exact acest lucru: să vedem cum au înțeles românii din Transilvania și Ungaria liberalismul nu ca pe o lozincă, ci ca pe o construcție intelectuală și politică serioasă, legată de presă, de viața parlamentară, de dreptul de asociere, de economie, de religie și de statutul individului în raport cu statul.

Într-un text de prezentare, istoricul Sorin Mitu spune că liberalismul a descoperit, în planul acțiunii concrete, instrumentele care fac posibilă împlinirea nevoilor fundamentale ale societății: limitarea puterii politice, parlamentarismul, economia de piață, democrația, drepturile omului, libertatea individuală, de gândire și de exprimare. Tot el apreciază că volumul lui Andrei Faur pune în evidență, sistematic și în detaliu, modul în care românii ardeleni din secolul al XIX-lea au conceptualizat aceste adevăruri cardinale. În fond, aceasta pare să fie și concluzia simplă a cărții: modernitatea politică românească nu poate fi înțeleasă fără această istorie a ideilor, a limbajului și a bătăliilor pentru libertate.