Autor: Editor Gazetino

Care-i treaba cu izolaționismul american? Scurtă istorie a momentelor când ne-am întrebat de ce nu „vin americanii”!

Care-i treaba cu izolaționismul american? Scurtă istorie a momentelor când ne-am întrebat de ce nu „vin americanii”!

Dacă ați urmărit ultima ediție de „Surprize, surprize” marca Trump, probabil vă întrebați: „Ce mai e și Doctrina Donroe?” Stați liniștiți, nici americanii nu știu. Ce știm însă e că această idee geopolitică pe jumătate serioasă și pe jumătate science-fiction a fost botezată așa de un tabloid de dreapta și implică următorul „to-do list” pentru Casa Albă:

  1. Să anexeze Groenlanda – pentru că ținem la gheața noastră, nu a lor!
  2. Să ia Panama – că doar canalul e mai simpatic în stele și dungi.
  3. Să transforme Canada în al 51-lea stat american – eventual un „stat-inuit” de tip all-inclusive.

Cu alte cuvinte, Trump tocmai a reinventat izolaționismul, dar într-un fel în care izolația devine invers proporțională cu dorința de a pune steagul american pe toate alea. Un fel de: „Hai să stăm în banca noastră, dar banca noastră să fie ditamai amfiteatrul.”

În esență, avem de-a face cu o nostalgie Monroe combinată cu un flair de reality-show geopolitic. Doctrine Monroe (originalul, din 1823) cerea europenilor să-și vadă de imperiile lor pe Bătrânul Continent și lăsa Americile sub protecția SUA, iar în teorie suna a „Toți la locurile voastre, e pauză la colonialism!” Trump, însă, pare mai puțin interesat de libertatea altora și mai preocupat să-și pună propriul selfie-stick la Polul Nord.

Sigur, avem și noi dilemele noastre: „E o strategie, o glumă proastă sau un episod bonus din Apocalypse Now?” În timp ce Trump propune înlocuirea filozofiei clasice de izolaționism cu ceea ce vom numi de acum distracționism, canadienii se întreabă dacă ar fi mai bine să-și schimbe steagul într-un arțar roșu cu o bandă „made in USA”.

Concluzia? Cu Trump în frunte, SUA pendulează între „Nu mă bag” și „Las’ că mă bag eu!”, iar restul lumii încearcă să joace o variantă geopolitică de Pac-Man. Indiferent dacă Doctrina Donroe devine politică oficială sau doar un alt tweet memorabil, țineți-vă bine: rollercoaster-ul abia a pornit!

Recomandarea noastră

Dacă credeți că subiectul merită atenția voastră, iată și varianta absolut serioasă a subiectului, pe care am găsit-o în „Corriere della sera”: C’è una logica nella «follia» di Trump? Cos’è la «dottrina Donroe» (e quali conseguenze potrebbe avere)

„Anotimpurile” lui Vivaldi: Povestea captivantă a unei capodopere pierdute și redescoperite

„Anotimpurile” lui Vivaldi: Povestea captivantă a unei capodopere pierdute și redescoperite

Antonio Vivaldi, compozitor baroc născut început de Veneția în 1678, și-a pus amprenta asupra istoriei muzicii prin ciclul de patru concerte „Le quattro stagioni” („Anotimpurile”), scrise în jurul anului 1723. Această serie iconică face parte dintr-un set mai amplu intitulat „Il cimento dell’armonia e dell’inventione” („Lupta dintre armonie și invenție”), op. 8.

Dar povestea acestei lucrări nu se limitează doar la frumusețea muzicală, ci include elemente de mister, descoperiri uimitoare și o renaștere spectaculoasă în secolul XX.

Inspirația din natură și inovația narativă

Fiecare concert din „Anotimpurile” reprezintă un anotimp – Primăvara, Vara, Toamna și Iarna – și se bazează pe sonetele scrise chiar de Vivaldi. Aceste sonete descriu fenomene naturale sau activități umane asociate fiecărui anotimp, cum ar fi:

  • Primăvara: Cântecul păsărilor și murmurul apelor;
  • Vara: Furtunile și tunetele ce domină pământul arzător;
  • Toamna: Vânătoarea și sărbătorirea recoltei;
  • Iarna: Frigul aspru și alunecarea pe gheață.

Prin tehnici inovatoare, Vivaldi a „pictat” tablouri sonore detaliate. De exemplu, trill-urile în registrele între vioară și orchestră evocă zborul păsărilor, iar secțiunile dramatice ilustrează vijeliile furioase. Acest set de lucrări este unul dintre primele exemple de muzică programatică, în care compozitorul folosește sunetul pentru a spune o poveste.

Pierderea și redescoperirea unei capodopere

La moartea lui Vivaldi, în 1741, popularitatea sa a intrat între umbre, iar manuscrisele au fost uitate pentru aproape două secole. Vivaldi era cunoscut mai degrabă ca un profesor talentat și preot muzician decât ca un compozitor de geniu.

În secolul XX, pasiunea crescândă pentru muzica barocă a dus la cercetări intense. Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri a fost realizată în anii 1920, când un volum masiv de manuscrise, inclusiv partiturile originale ale „Anotimpurilor”, a fost găsit în arhiva unui orfelinat din Torino. Acest moment marcant a fost posibil datorită muncii pasionate a muzicologilor Alberto Gentili și Alfredo Casella, care au autentificat documentele.

Tranziția către contemporaneitate

„Anotimpurile” au fost redate publicului începând cu mijlocul secolului XX, devenind rapid un reper al muzicii clasice universale. Dar frumusețea lor transcende epoca barocă: „Anotimpurile” sunt deseori folosite ca sursă de inspirație în filme, campanii publicitare și interpretări contemporane. Dirijori celebri, precum Herbert von Karajan sau Nigel Kennedy, au adăugat o interpretare modernă acestei serii.

Muzicologul David Hurwitz a remarcat: „Impactul lui Vivaldi este imens: îîntreaga idee a muzicii programatice, de la Beethoven până la Ravel, datorează enorm acestei opere fondatoare”. De asemenea, violonistul Itzhak Perlman a descris ciclul ca fiind „un test suprem al expresivității interpretative”.

Relevanța actuală

Astăzi, „Anotimpurile” rămân o sursă de inspirație nu doar în lumea clasică, ci și în domeniul artelor vizuale, al literaturii sau al muzicii experimentale. Interpretări moderne ale lucrării includ aranjamente electronice sau combinații cu instrumente contemporane, aducând-o într-un dialog direct cu publicul modern.

De exemplu, interpreta japoneză Mari Samuelsen împinge granițele clasice prin versiuni minimaliste ale concertelor, folosind vioara pentru a exprima emoții noi. Acest lucru subliniază longevitatea și adaptabilitatea operei lui Vivaldi.

Concluzie

„Anotimpurile” sunt mai mult decât simple concerte baroce: ele sunt o invitație către explorarea naturii umane, prin muzică. Povestea redescoperirii lor adaugă un strat de mister unei lucrări care continuă să inspire și să transceandă barierele timpului.

Ia o pauză din agitația cotidiană și ascultă aceste creații: muzica aceasta îți va spune o poveste care nu va fi niciodată uitată!

Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau câte ceva despre ortodoxie și Balcani

Catedrala Sfântului Sava din Belgrad sau câte ceva despre ortodoxie și Balcani

Vă mai aduceți aminte versurile baladei populare despre Mihai Viteazul, cel care „sare pe șapte cai de strigă Stambulul vai”? Ele evocă perioada zbuciumată de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când Balcanii erau un spațiu de tensiune între dominația otomană și dorința de libertate a popoarelor creștine. În această epocă agitată, revoltele sârbilor împotriva otomanilor au culminat cu un act de represiune simbolică de o cruzime aparte: arderea moaștelor Sfântului Sava, considerat părintele spiritual și protectorul națiunii sârbe.

Sfântul Sava – protectorul spiritual al sârbilor

Sfântul Sava, născut în 1175 ca Rastko Nemanjić, a fost fiul marelui conducător Ștefan Nemanja, întemeietorul dinastiei Nemanjić. Renunțând la statutul său princiar, Rastko a ales calea monahismului, devenind unul dintre cei mai importanți lideri spirituali ai Serbiei medievale. La Muntele Athos, împreună cu tatăl său, a fondat Mănăstirea Hilandar, transformând-o într-un centru de cultură și spiritualitate pentru întreaga lume ortodoxă.

În 1219, Sfântul Sava a obținut independența Bisericii Ortodoxe Sârbe, devenind primul ei arhiepiscop. Prin eforturile sale, Serbia a dobândit o identitate spirituală și culturală unică, de nezdruncinat în fața presiunilor externe. După moartea sa în 1236, moaștele sale au fost păstrate în Mănăstirea Mileševa, devenind un simbol al unității și rezilienței sârbești.

Revolta sârbilor și arderea moaștelor Sfântului Sava

Secolul al XVI-lea a fost marcat de dominația otomană în Balcani, dar și de numeroase revolte ale creștinilor împotriva stăpânirii musulmane. În 1594, o astfel de revoltă a izbucnit în zona Banatului, condusă de sârbi care s-au ridicat împotriva turcilor cu sprijinul Imperiului Habsburgic. În semn de sfidare, steagurile răsculaților purtau imaginea Sfântului Sava, un simbol al credinței și identității lor naționale.

Ca represalii, pașa Sinan, guvernatorul otoman al regiunii, a ordonat aducerea moaștelor Sfântului Sava din Mănăstirea Mileševa la Belgrad, unde au fost arse public pe dealul Vračar. Scopul acestei acțiuni a fost de a distruge moralul sârbilor și de a șterge simbolul care le alimenta speranțele. În loc să înfrângă spiritul sârb, acest act brutal a transformat dealul Vračar într-un loc sacru, iar figura Sfântului Sava a devenit un martir al luptei pentru libertate.

Catedrala Sfântului Sava – renașterea unui simbol

Secole mai târziu, la sfârșitul dominației otomane, ideea de a construi o catedrală monumentală pe locul unde au fost arse moaștele Sfântului Sava a prins contur. În 1895, s-a stabilit planul de a ridica o biserică ce să omagieze moștenirea spirituală și națională a sfântului. Construcția a început abia în 1935, dar a fost întreruptă de războaie și de regimul comunist.

Reluarea lucrărilor în anii ’80 a marcat o perioadă de renaștere națională, iar catedrala a fost finalizată parțial în 2004. Cu o suprafață de 7.500 m² și o cupolă impresionantă, decorată cu mozaicuri spectaculoase, Catedrala Sfântului Sava este astăzi una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume.

Nu-i așa că, la sfârșitul acestor rânduri, înțelegeți ceva mai mult și despre ortodoxia balcanică și, mai precis, cea românească? Ambiția edificării unei biserici patriarhale uriașe la București nu are mai mult înțeles?

Să vedem doar câteva date tehnice!

Dimensiunile Bisericii Sfântul Sava (Belgrad):

  • Suprafață totală: 7.500 m².
  • Capacitate: Până la 10.000 de persoane.
  • Înălțime: 79 metri (inclusiv crucea de pe cupolă).
  • Cupola centrală: Are un diametru de 30,5 metri, fiind decorată spectaculos cu mozaicuri.
  • Este una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume, construită în stil neo-bizantin.

Dimensiunile Catedralei Mântuirii Neamului (București):

  • Suprafață totală: Aproximativ 6.000 m².
  • Capacitate: Până la 5.000 de persoane (în interior), dar cu spațiu suplimentar pentru mii de credincioși în curtea exterioară.
  • Înălțime: 120 metri (cu tot cu crucea de pe turlă), fiind cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume.
  • Este mai înaltă decât Biserica Sfântul Sava, dar are o suprafață mai mică.

D’ale marketingului și concurenței. A ucis Mangusta lui De Tomaso Cobra lui Shelby?

D’ale marketingului și concurenței. A ucis Mangusta lui De Tomaso Cobra lui Shelby?

Industria auto italiană de la finele anilor ’60 a fost un teren de luptă, unde orgoliile și rivalitățile au atins cote maxime. Un exemplu elocvent al acestei atmosfere tensionate este povestea dintre constructorul italian De Tomaso și celebrul Carroll Shelby, figură emblematică în lumea auto americană. În centrul acestei rivalități s-a aflat un simbol al răzbunării: De Tomaso Mangusta, o mașină care nu doar a vrut să concureze, ci și să „ucidă” simbolic Cobra lui Shelby.

Mangusta, produsă între 1967 și 1971, avea un nume sugestiv – „mangusta” fiind animalul cunoscut pentru abilitățile sale de a ucide cobrele. Se spune că Alejandro de Tomaso a ales acest nume ca o replică la un parteneriat eșuat cu Shelby. De Tomaso ar fi trebuit să dezvolte o mașină de curse Can-Am, dar conflictele de design și întârzierile l-au făcut pe Shelby să renunțe la colaborare și să se îndrepte către proiectul Ford GT40.

Rezultatul? Mangusta a intrat în producție, bazată pe șasiul modificat al proiectului P70 și desenată de celebrul Giorgetto Giugiaro de la Ghia. Cu un design spectaculos, caracterizat de capota în două secțiuni ce se deschidea asemeni unor uși gullwing, Mangusta a devenit rapid o vedetă, dar și un simbol al orgoliului rănit al lui De Tomaso. Au fost produse doar 401 exemplare, majoritatea echipate cu motoare Ford V8, iar unele versiuni europene atingeau 250 km/h, dar stabilitatea rămânea o problemă.

Pe de altă parte, Shelby Cobra, lansată în 1962, devenise deja un simbol al vitezei și al performanței brute. Proiectată de Shelby în colaborare cu AC Cars, Cobra era răspunsul perfect la cererea de mașini sport puternice, alimentată de motorul V8 Ford și celebrată pentru manevrabilitatea sa remarcabilă. Mașina a devenit imediat o legendă, ceea ce l-a făcut pe Shelby să ignore eșecul colaborării cu De Tomaso.

Shelby AC Cobra, CSX2000, the prototype Shelby Cobra (foto: CC BY-SA 3.0 via Wikipedia)

Între aceste două mașini emblematice, rivalitatea nu a fost doar despre specificații și design, ci și despre războiul tăcut al ambițiilor și al orgoliilor. Mangusta a fost „răspunsul” italian, o încercare de a știrbi succesul Cobra și de a demonstra că și Italia putea crea o bestie pe patru roți capabilă să înfrunte colosul american.

Industria auto italiană a anilor ’70 a fost un amestec de inovație, ambiție și răzbunare, unde mașinile nu erau doar mijloace de transport, ci și arme într-un război al orgoliilor. Mangusta a încercat să ucidă Cobra, dar amprenta lăsată de aceste mașini în istoria auto a fost, de fapt, o lecție despre competiția necruțătoare din spatele fiecărui volan.

Fotografia de sus înfățișează Mangusta lui De Tomaso (foto: CC BY-SA 3.0 via Wikipedia)

The Conversation: De ce crede Rusia în excepționalismul ei?

The Conversation: De ce crede Rusia în excepționalismul ei?

Destinul cheamă Rusia din nou să facă față Occidentului – sau cel puțin așa ar putea crede rușii.

America nu este singură în a se proiecta ca o putere excepțională și o forță indispensabilă pentru binele lumii. Rusia face aceeași afirmație. Acest sentiment se bazează pe secole de înfrângere a invadatorilor, așa cum explorez în „Rusia: Povestea Războiului.” Și joacă un rol esențial în modul în care Rusia se vede pe sine în relația sa din ce în ce mai tensionată cu NATO și Occidentul.

Nașterea excepționalismului rus

Pentru Rusia, triumful său asupra Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial este un pilon al identității naționale. Totuși, străinii nu își dau adesea seama că credința rușilor în rolul lor special de a salva civilizația de răufăcătorii istoriei de fapt precede războiul.

În 1812, Napoleon, un tiran hotărât să domine lumea, a invadat Rusia, doar pentru a-și vedea armata distrusă. A fost o victorie uriașă și a propulsat Rusia să conducă o coaliție de aliați pentru a elibera Europa din strânsoarea lui. Această campanie s-a încheiat în 1814 cu ocupația Parisului. Deși înfrângerea finală a lui Napoleon a venit la Waterloo în 1815, rușii au insistat că ei au provocat rana mortală.

După războaiele napoleoniene, un vulcan de patriotism a explodat în societatea rusă. La miezul acestuia se afla convingerea larg împărtășită că Rusia a salvat Europa. În plus, nicio altă țară nu a reușit singură să respingă o invazie a lui Napoleon sau să distrugă armata acestuia, care părea odată invincibilă. Răsfățată de europenii din Vest ca sălbatică sau barbară, Rusia putea acum să-și răstoarne reputația. Așa cum a declarat Denis Davidov, un lider înflăcărat al partizanilor: „În sfârșit, cu capul sus, poți spune: ‘Sunt rus’”.

Această mândrie a determinat mulți scriitori și intelectuali din secolul 19 să caute mai adânc în istorie pentru mai multe dovezi ale acestui excepționalism.

Listă cu invadatori

Această căutare a dus înapoi până în secolul 13, când mongolii au invadat Europa. Cunoscuți ca „flagelul lui Dumnezeu”, forțele lor nu au avansat mai departe de Europa de Est, permițând rușilor, sute de ani mai târziu, să afirme că și-au vărsat sângele pentru a proteja restul Europei de această amenințare gravă.

Intelectualii au adus în discuție invaziile ulterioare pentru a întări argumentul excepționalismului. În secolul 16, tătarii Crimeei au făcut o incursiune spre nord, lăsând Moscova în ruine. În secolul 17, polonezii au făcut la fel, depunându-l pe țar și omorându-l pe liderul Bisericii Ruse. În secolul 18, suedezii au invadat doar pentru a fi înfrânți de Petru cel Mare.

Odată cu invazia lui Napoleon în secolul 19, credința în rolul indispensabil al Rusiei a fost asigurată și a avut un impact solid în întreaga sferă politică. De la Fiodor Dostoievski, un arhonservator, până la idolul lui Lenin, revoluționarul radical Nikolai Cernîșevski – toți au acordat națiunii lor un statut de pedigree pentru că a servit ca un scut pentru a apăra civilizația.

Militarii, nu-i nicio surpriză!, au adoptat această idee ca pe un articol de credință. La sfârșitul secolului, șeful echivalentului rus al West Point, generalul Nikolai Suhotin, a îmbrățișat-o ca „cheia înțelegerii naturii speciale a experienței Rusiei în război” – ceva la care, de asemenea, a adăugat, nicio altă națiune vestică nu putea pretinde.

Atacul lui Hitler în secolul următor – cea mai mare amenințare cu care s-a confruntat Rusia – a cimentat mitul său de excepționalism. Așa cum nicio țară nu a făcut ceea ce a făcut Rusia pentru a-i proteja pe alții de agresori, așa se crede că nicio altă țară nu a fost la rândul ei un astfel de țintă frecventă a agresiunii.

Ce înseamnă astăzi războiul

Mai mult decât orice altceva, experiența Rusiei în război a modelat profund viziunea sa asupra lumii și imaginea de sine. Această moștenire hrănește, de asemenea, un narativ național, unul cultivat de-a lungul secolelor, nu doar de proporții epice, ci și de o convingere epică care poate servi mai multor scopuri.

În primul rând, și poate cel mai important, poate fi invocat ori de câte ori Rusia este pictată ca un agresor. Asigură o prezumție de nevinovăție și un motiv just, indiferent de acțiunea întreprinsă. Permite chiar și o strălucire defensivă pentru a îmbunătăți campaniile de cucerire ale Rusiei care, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au făcut-o cea mai mare imperiu contigu, cuprinzând o șesime din suprafața terestră a lumii.

Expansiunea defensivă, de exemplu, poate fi invocată pentru a explica anexarea Crimeei de către Rusia – de ambele ori. Prima dată a fost la sfârșitul secolului al XVIII-lea pentru a elimina amenințarea reprezentată de tătarii crimeeni care timp de secole au jefuit Rusia în căutarea celei mai profitabile resurse a sa: rușii înșiși direcționați spre piețele de sclavi din Orientul Mijlociu. A doua oară, desigur, a fost în 2014 când Rusia a susținut că protejează rușii de pe peninsulă de un guvern ucrainean aparent ostil.

În al doilea rând, ajută la susținerea suspiciunii Rusiei față de ceilalți, care este adesea denunțată ca fiind excesiv de paranoică sau patologică. Și aici, se poate reveni la mongoli. Când au invadat, cum au răspuns vecinii din vest ai Rusiei? Atacând și ei Rusia.

De asemenea, ceea ce alimentează această suspiciune față de Occident, pe lângă numărul mare de invazii, este că invadatorii au fost adesea coaliții de națiuni, ca și cum ar fi fost implicați într-o conspirație colectivă împotriva Rusiei. Armata lui Napoleon includea, printre altele, polonezi, italieni și germani, în timp ce ungurii, românii și alții s-au alăturat rangurilor lui Hitler. În această logică, de aceea NATO – mai ales după extinderea sa până la granița Rusiei – poate fi văzută prin prisma deja vu, ca și cum Europa din nou se coalizează împotriva Rusiei. Nu degeaba reclamele susținute de stat reiau o glumă preferată de țarul Alexandru al III-lea la sfârșitul secolului XIX – dar nu mai în glumă. El întreba: „Câți aliați are Rusia?” Răspunsul era: două, Armata sa și Marina sa.

În al treilea rând, apelul la această moștenire se aliniază cu dorința Kremlinului de a centraliza puterea. Și în climatul hiper-patriotic pe care l-a generat, opoziția politică poate fi etichetată ca trădare, iar entitățile străine pe pământ rus sunt ușor rebranduite ca agenți străini.

De fapt, legitimitatea funcției de președinte este inseparabilă de aura războiului. Nu este o coincidență că ziua inaugurării este 7 mai, astfel asociind-o cu 9 mai, Ziua Victoriei, și cu celebrările masive care marchează sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să adauge efect, garda de onoare prezidențială poartă uniforme care amintesc de epoca napoleoniană. Ce altceva decât fundalul celor două mari triumfuri ale Rusiei pentru a cimenta autoritatea statului cu sacrificiile poporului?

Aici vedem adevărata funcție a acestei religii civile: prezentarea unui sentiment de excepționalism care unește rușii în jurul unui centru atotputernic și unifică istoria lor turbulentă și sângeroasă de o mie de ani pe un singur continuum ca perpetua victimă a agresiunii străine. Această narațiune mitică este combustibil de înaltă octanaj pentru motorul naționalismului rus, și astăzi este pompată prin toate canalele culturii și societății. Și tocmai din cauza rădăcinilor sale adânci care se întind pe secole, se bucură de un sprijin intern larg răspândit.

De asemenea, ceea ce alimentează această suspiciune față de Occident, pe lângă numărul mare de invazii, este că invadatorii au fost adesea coaliții de națiuni, ca și cum ar fi fost implicați într-o conspirație colectivă împotriva Rusiei. Armata lui Napoleon includea, printre altele, polonezi, italieni și germani, în timp ce ungurii, românii și alții s-au alăturat rangurilor lui Hitler. În această logică, de aceea NATO – mai ales după extinderea sa până la granița Rusiei – poate fi văzută prin prisma deja vu, ca și cum Europa din nou se coalizează împotriva Rusiei. Nu degeaba reclamele susținute de stat reiau o glumă preferată de țarul Alexandru al III-lea la sfârșitul secolului XIX – dar nu mai în glumă. El întreba: „Câți aliați are Rusia?” Răspunsul era: două, Armata sa și Marina sa.

În al treilea rând, apelul la această moștenire se aliniază cu dorința Kremlinului de a centraliza puterea. Și în climatul hiper-patriotic pe care l-a generat, opoziția politică poate fi etichetată ca trădare, iar entitățile străine pe pământ rus sunt ușor rebranduite ca agenți străini.

De fapt, legitimitatea funcției de președinte este inseparabilă de aura războiului. Nu este o coincidență că ziua inaugurării este 7 mai, astfel asociind-o cu 9 mai, Ziua Victoriei, și cu celebrările masive care marchează sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca să adauge efect, garda de onoare prezidențială poartă uniforme care amintesc de epoca napoleoniană. Ce altceva decât fundalul celor două mari triumfuri ale Rusiei pentru a cimenta autoritatea statului cu sacrificiile poporului?

Aici vedem adevărata funcție a acestei religii civile: prezentarea unui sentiment de excepționalism care unește rușii în jurul unui centru atotputernic și unifică istoria lor turbulentă și sângeroasă de o mie de ani pe un singur continuum ca perpetua victimă a agresiunii străine. Această narațiune mitică este combustibil de înaltă octanaj pentru motorul naționalismului rus, și astăzi este pompată prin toate canalele culturii și societății. Și tocmai din cauza rădăcinilor sale adânci care se întind pe secole, se bucură de un sprijin intern larg răspândit.

Articolul este semnat de Gregory Carleton, profesor de Studii Rusești la Tufts University (SUA) și a fost publicat de „The Conversation” în 18 octombrie 2017, sub licență Creative Commons.

La ce se referă conceptul de „excepționalism”?

Conceptul de „excepționalism” se referă la credința că o națiune, o cultură, un popor sau un sistem de valori este unic și diferit de toate celelalte, având o misiune specială sau o superioritate morală și istorică. Această idee este adesea asociată cu națiuni care se consideră în mod distincte, având un rol special în lume.

Principalele tipuri de excepționalism

Excepționalismul american: Unul dintre cele mai cunoscute exemple de excepționalism este cel american, unde se crede că Statele Unite au fost întemeiate pe principii unice de libertate și democrație, având o misiune specială de a răspândi aceste valori în întreaga lume. Aceasta a fost adesea invocată pentru a justifica intervențiile internaționale și rolul global al SUA.

Excepționalismul rusesc: Rusia a avut propriile forme de excepționalism, atât sub forma „Moscovei, a treia Romă” în perioada imperială, cât și prin credința în rolul său special în apărarea valorilor ortodoxe și slave.

Excepționalismul cultural sau religios: Acest tip de excepționalism poate apărea în contextul culturilor sau religiilor care se percep ca fiind alese sau având o misiune specială în lume, cum ar fi ideea poporului evreu ca „popor ales” sau unele interpretări islamice care subliniază rolul special al lumii musulmane.

Critici ale excepționalismului

Conceptul de excepționalism este adesea criticat pentru că poate duce la naționalism extrem, imperialism sau la justificarea unor acțiuni agresive pe scena internațională sub pretextul misiunii speciale a unei națiuni. De asemenea, poate ignora sau minimaliza defectele și eșecurile unei națiuni sau culturi.

Excepționalismul poate contribui la un sentiment de superioritate și la o lipsă de înțelegere sau respect față de alte culturi și națiuni.

Jonathan Safran Foer și călătoriile iluminării

Jonathan Safran Foer și călătoriile iluminării

„Everything is Illuminated”. Totul este iluminat sau călătoria unor personaje într-o Ucraină post-sovietică în căutarea propriului sine. O carte și un film care astăzi ar putea fi recitit/revizionat prin prisma dramaticei realități de astăzi.

Am descoperit un interviu realizat în 2002 în care Jonathan Safran Foer discută despre romanul său „Everything is Illuminated”. Cartea este inspirată de călătoria în Ucraina pentru a găsi o femeie care i-a salvat bunicul în timpul celui de-al doilea război mondial. Deși nu a găsit-o, experiența l-a determinat pe Jonathan Safran Foer să scrie o poveste profundă, explorând teme vizând vulnerabilitatea și căutarea identității.

Jonathan Safran Foer a călătorit în Ucraina pentru a descoperi poveștile familiei sale, dar a ajuns să scrie un roman de succes. Experiența sa l-a ajutat să se exprime creativ și să-și exploreze identitatea. Călătoria sa a fost inițial destinată găsirii acelei femei care l-a salvat pe bunicul său în timpul războiului, însă a sfârșit prin a se transforma într-o descoperire de sine.

Când a început să scrie romanul, Foer spune că nu a făcut-o cu această intenție, ci mai degrabă ca o modalitate de a-și explora propriile emoții și traume. Acest proces l-a ajutat să se conecteze cu cititorii săi.

Experiențe ucrainene, meditații pe hârtie în Cehia

O primă schiță a cărții a fost scrisă în doar zece săptămâni în Praga, punând în lumină intensitatea creativă care l-a condus la realizarea romanului său. Această perioadă a fost crucială pentru a da formă gândurilor sale.

„În perioada de zece săptămâni petrecută la Praga, am simțit o onestitate profundă față de mine însumi, ceea ce m-a ajutat să îmi explorez vulnerabilitățile. Această experiență a fost crucială, iar acum mă întreb cum pot recrea acele circumstanțe speciale”, s-a destăinuit Jonathan Safran Foer. Experiența sa din Praga a fost profundă, simțindu-se mai viu ca niciodată și găsind importanță în detalii simple. Aceasta a influențat modul său de a percepe arta.

„Cercetarea onestității personale este esențială pentru a înțelege emoțiile și a deveni vulnerabil. Acest proces nu este ușor, dar este extrem de valoros”, crede autorul, care subliniază importanța disciplinei în scris, chiar și în absența inspirației. Munca constantă poate conduce la descoperiri semnificative și la o dezvoltare personală profundă.

Astfel că experiența pragheză a fost percepută de Jonathan Safran Foer nu ca o realizare literară, ci ca „un început promițător”. Autorul nu se considera, în 2002, un scriitor consacrat, ci un căutător – sau colecționar? – de experiențe.

Scriitorul discută în cursul interviului despre călătoria sa creativă și angajamentul față de vulnerabilitate și onestitate în scris. El subliniază importanța găsirii semnificației în lucrurile lumești și celebrării acestora. Cartea sa explorează perspective diferite asupra aceleași povești, arătând că fiecare personaj are propria versiune a evenimentelor. Această abordare subliniază subiectivitatea experienței umane.

Povestea se concentrează asupra retelling-ului și a modului în care oamenii își proclamă existența prin iubire. Întreaga carte explorează cum lucrurile obscure devin clare, dar nu întotdeauna așa cum ne așteptăm.

De ce e totul iluminat?

Conceptul de iubire este reprezentat printr-o scenă în care orașele sunt vizibile din spațiu în zile speciale. Aceasta simbolizează celebrarea existenței comunității. Cuvântul „iluminat” are conotații complexe, legate de revelație și descoperire. Cartea urmărește această evoluție de la obscuritate la claritate.

„Atingerea emoțiilor și împărtășirea poveștilor personale pot crea o conexiune profundă între oameni. Este esențial ca arta să faciliteze aceste interacțiuni umane, promovând compasiunea”, crede Foer. El spune că, de multe ori, compasiunea este adesea absentă în societate, iar arta poate oferi un spațiu pentru discuții relevante. Aceasta ajută la reducerea distanței dintre oameni.

Călătorii și identități

Călătoria narativă din roman este complexă, fiind inițial văzută ca aparținând lui Jonathan, dar devine tot mai clar că este, de fapt, călătoria este a lui Alex. Identitatea personajelor este fluidă și în continuă schimbare. Numele și identitatea joacă un rol central în poveste, subliniind cum percepțiile diferite ale personajelor contribuie la confuzia lor identitară. Fiecare personaj are mai multe denumiri care pun în lumină relațiile lor cu ceilalți.

Critica literară a subliniat talentul extraordinar al lui Jonathan Safran Foer, evidențiind provocările confruntării cu trecutul. Romanul reușește să îmbine umorul cu teme profunde despre răscumpărare. Recenziile cărții laudă stilul său inovator și impactul său asupra limbajului, comparându-l cu lucrări clasice. Această abordare a adus o nouă viață în literatura contemporană și a captat atenția cititorilor.

Cine este Jonathan Safran Foer?

Jonathan Safran Foer este un scriitor american contemporan cunoscut pentru stilul său inovator și abordările sale creative în literatură. Născut pe 21 februarie 1977, în Washington, D.C., Foer a devenit rapid o figură proeminentă în literatura modernă datorită romanelor sale care explorează teme profunde și complexe, precum identitatea, trauma, familia și moralitatea.

Foer a debutat în lumea literară cu romanul său din 2002, „Everything Is Illuminated” (Totul este iluminat), care a primit aprecieri critice entuziaste pentru felul în care combină elemente de istorie, comedie și tragedie. Romanul a fost adaptat ulterior într-un film de succes, consolidând statutul lui Foer de scriitor de renume.

Al doilea roman al său, „Extremely Loud & Incredibly Close” (Extrem de tare și incredibil de aproape), publicat în 2005, a fost la fel de bine primit. Acesta explorează trauma colectivă a evenimentelor din 11 septembrie 2001 prin ochii unui băiat de nouă ani care își pierde tatăl în atacurile teroriste. Romanul se distinge prin tehnici narative neconvenționale, cum ar fi inserarea de imagini și pagini albe, care au făcut din Foer un inovator în literatura contemporană.

Pe lângă romane, Jonathan Safran Foer este cunoscut și pentru lucrările sale de non-ficțiune. „Eating Animals” (Să mănânci animale), publicată în 2009, este o explorare a eticii și impactului consumului de carne, un subiect care reflectă preocupările sale pentru drepturile animalelor.