Autor: Editor Gazetino

Dictatorilor nu le mai lipsește decât nemurirea

Dictatorilor nu le mai lipsește decât nemurirea

Un microfon deschis i-a surprins pe președinții Chinei și Rusiei, Xi Jinping și Vladimir Putin, discutând cu seriozitate despre posibilitatea ca oamenii să trăiască până la 150 de ani sau chiar să atingă nemurirea. Dialogul, captat înaintea paradei militare din Piața Tiananmen și difuzat de televiziunea chineză prin Bloomberg, a scos la iveală un schimb neașteptat de idei între cei doi lideri.

„Odinioară, rar se ajungea la 70 de ani, dar astăzi se spune că la 70 ești încă un copil”, i-ar fi spus Xi lui Putin, prin intermediul traducerii. Replica liderului de la Kremlin nu s-a lăsat așteptată: „Grație dezvoltării biotehnologiei, organele umane pot fi transplantate constant, iar oamenii pot să se simtă tot mai tineri și chiar să atingă nemurirea”. Xi a completat că prognozele sugerează că, în acest secol, va fi posibil ca oamenii să trăiască până la 150 de ani.

În conferința de presă transmisă în direct de televiziunea de stat rusă, Putin a confirmat discuția și a amintit că fostul premier italian Silvio Berlusconi, decedat în 2023, abordase deja tema longevității. „Metodele moderne de tratament și transplanturile de organe alimentează speranța unei vieți active mult prelungite față de ceea ce este astăzi posibil”, a conchis liderul rus.

Ironia situației nu poate fi trecută cu vederea: doi dintre cei mai puternici și controversați lideri ai lumii discută despre nemurire în timp ce lumea reală se confruntă cu probleme existențiale, de la conflicte armate la crize economice și sociale. Poate că, în curând, preocuparea dictatorilor nu va mai fi doar controlul, ci și propria lor eternitate.

Sacra Sindone de la Torino: un document medieval o dezvăluie drept o fraudă clericală

Sacra Sindone de la Torino: un document medieval o dezvăluie drept o fraudă clericală

Un articol recent publicat de Euronews Italia aduce în atenție un studiu care redeschide dezbaterea în jurul celebrei Sacra Sindone de la Torino.

Un document redescoperit, analizat într-o nouă cercetare, oferă o dovadă convingătoare și totodată cea mai veche atestare că giulgiul, considerat timp îndelungat drept pânza funerară a lui Isus Hristos, ar fi de fapt rezultatul unei „fraude clericale”.

Potrivit studiului, publicat în Journal of Medieval History, scrierile teologului francez Nicole Oresme (1325–1382) descriu giulgiul ca pe un fals „evident” și „patentat”, realizat de „oameni ai clerului” în secolul al XII-lea, pentru a atrage ofrande și pelerini.

Relicva, care poartă imaginea palidă a unui bărbat răstignit, a fost venerată timp de secole de către credincioșii catolici și expusă rar în Catedrala San Giovanni Battista din Torino. Totuși, autenticitatea ei a fost contestată în repetate rânduri, inclusiv de autorități ecleziastice.

Această descoperire întărește criticile mai vechi, precum scrisoarea episcopului Pierre d’Arcis din 1389, care de asemenea denunța giulgiul ca pe un fals.

„Ceea ce este remarcabil la Oresme este încercarea lui de a explica fenomene inexplicabile prin rațiune și nu prin interpretări divine sau demonice”, a explicat istoricul Nicolas Sarzeaud, coordonatorul studiului.

Concluzia cercetătorilor este că Sindonea, în ciuda rolului ei central în tradiția catolică, reprezintă un exemplu timpuriu și documentat de „fals clerical”, menit să servească intereselor materiale și spirituale ale epocii medievale.

Maxim Kalașnikov sau cum s-a transformat trompeta Kremlinului în cronicarul prăbușirii

Maxim Kalașnikov sau cum s-a transformat trompeta Kremlinului în cronicarul prăbușirii

În ultimele săptămâni, vocea unuia dintre cei mai vizibili bloggeri militari ruși, Maxim Kalașnikov, a început să sune strident. Patriot declarat, „Z-propagandist” cu ani de experiență în justificarea agresiunii Moscovei, el publică acum texte care seamănă mai degrabă cu avertismente apocaliptice.

Într-o postare de la începutul lui iulie, Kalașnikov scria că Rusia se apropie de „o prăbușire economică” inevitabilă. Compara momentul cu prăbușirile de sistem din trecut, de la Imperiul Țarist la URSS. Mesajul e limpede: războiul prelungit nu mai poate fi susținut, iar efectele se resimt direct în economie și în viața oamenilor.

Nici armata nu scapă. Într-o altă intervenție, bloggerul admitea că soldații sunt lăsați fără echipamente, că răniții zac pe câmpurile de luptă și că logistica e un dezastru. „O mașină de măcinat carne” — așa descrie realitatea de pe front, acolo unde militarii își cumpără singuri hainele și accesoriile de bază.

Și mai șocant: Kalașnikov recunoaște că Ucraina lovește eficient în „creierul” complexului militar rus, eliminând ingineri și specialiști de vârf. O recunoaștere rară, venită chiar din interiorul propagandei.

De la apologia regimului la critica lui, tonul lui Kalașnikov s-a schimbat radical. El avertizează acum că, dacă războiul nu se încheie până la sfârșitul anului, „un val va veni de pe front”, amintind de revoltele soldaților ruși din 1917. Altfel spus, nu doar Ucraina ar putea doborî Rusia, ci chiar propriii ei soldați.

Mesajele lui Maxim Kalașnikov nu sunt simple „postări pe Telegram”. Ele arată fisurile adânci din interiorul frontului și al societății ruse. Când un propagandist oficial ajunge să vorbească de criză, prăbușire și revoltă, semnalul nu mai poate fi ignorat.

Lukașenko, „mesagerul secret” între Trump și Putin: cum vrea liderul din Minsk să facă pace și să-și crească influența

Lukașenko, „mesagerul secret” între Trump și Putin: cum vrea liderul din Minsk să facă pace și să-și crească influența

Aleksandr Lukașenko a deschis porțile palatului prezidențial din Minsk pentru un interviu-maraton de trei ore cu jurnaliștii de la „Time”. Fără cenzură, fără subiecte interzise, liderul belarus a povestit cum a devenit intermediarul discret dintre Donald Trump și Vladimir Putin, cu scopul de a aduce pacea în Ucraina și, nu mai puțin important, de a readuce Belarusul în joc pe scena internațională.

Lukașenko se descrie ca „sfetnicul” lui Putin și omul care poate transmite mesaje direct între Washington și Kremlin. A facilitat întâlniri secrete între emisari ai lui Trump, oficiali americani și reprezentanți ruși, iar mesajul său e clar: Rusia ar fi dispusă să negocieze, chiar dacă bombele încă cad.

Planul său de pace e categoric – Statele Unite ar trebui să recunoască anumite teritorii din sud-estul Ucrainei ca fiind sub control rus, în schimbul unui acord de lungă durată. Lukașenko spune că Putin regretă mersul războiului și că economia rusă e sub presiune serioasă, cu veniturile din petrol și gaze prăbușite cu 28% și trei luni consecutive de scăderi. Printre ideile puse pe masă s-a numărat și un armistițiu aerian, pe care Moscova l-ar accepta dacă Ucraina și-ar opri atacurile.

Liderul autoritar de la Minsk nu a ratat ocazia să critice politica externă americană, acuzându-l pe Trump de inconsecvență, dar recunoscând că îl preferă în fruntea SUA. A spus răspicat că America rămâne o superputere, chiar dacă își spală rufele murdare în public.

Lukașenko vede un summit istoric Trump–Putin, poate chiar cu Zelenski la masă. Pe Trump îl vede demn de un Premiu Nobel pentru Pace. Știe însă că Kievul ar refuza Minsk ca loc de întâlnire, dar susține că ar putea găzdui și organiza totul la milimetru: agendă clară, documente pregătitoare, reguli bătute în cuie.

Mesajul lui e mai mult decât ambițios: Belarus poate fi puntea dintre Est și Vest, locul unde marile puteri își lasă armele la ușă și vorbesc față în față. Rămâne doar de văzut dacă Washingtonul și Kievul vor accepta acest joc și dacă „mesagerul secret” nu este doar un simplu lăudăros.

Raportul SUA despre libertatea presei în România, un tablou cu lumini și umbre

Raportul SUA despre libertatea presei în România, un tablou cu lumini și umbre

România își păstrează, cel puțin până la proba contrară, una dintre cele mai importante garanții ale democrației: libertatea presei. Constituția o protejează, guvernul o respectă, în linii mari, iar jurnaliștii continuă să investigheze și să publice. Dar, potrivit raportului „2024 Country Reports on Human Rights Practices: Romania” al Departamentului de Stat al SUA, între declarațiile de intenții și realitatea din redacții există fisuri vizibile.

Organizațiile media independente și observatorii internaționali au semnalat lipsa de transparență privind proprietatea presei și finanțarea acesteia de către partide politice. În unele cazuri, politica editorială a fost subordonată intereselor patronilor sau formațiunilor politice, ceea ce pune sub semnul întrebării independența reală a conținutului.

Jurnaliștii și ONG-urile reclamă acces restricționat – sau chiar contra cost – la informații de interes public. Contractele, cheltuielile sau licitațiile care implică bani publici, ba chiar și diplomele oficialilor, au fost, uneori, ținute la sertar. În numeroase situații, presa a fost nevoită să dea în judecată ministere, agenții sau autorități locale pentru a obține date care, în mod normal, ar trebui să fie publice.

Raportul notează că unii jurnaliști au fost hărțuiți, amenințați sau acționați în instanță, fie de către autorități, fie de către persoane influente pe care le investigau. Cazul din 18 iulie, când procurorii DIICOT din Caraș-Severin au cerut echipei RISE Project să își dezvăluie sursele, a stârnit un val de solidaritate în breasla presei. Ordinul a fost retras în aceeași zi de DIICOT central, pe motiv de „eroare procedurală”, dar rămâne un exemplu de presiune directă asupra libertății jurnalistice.

Incidente cu ecou internațional

Raportul amintește și cazul activistei civice Angi Șerban, reținută, amprentată și supusă unei percheziții corporale după o postare pe Facebook interpretată de poliție drept „instigare criminală”. Episodul ridică întrebări despre limitele libertății de exprimare și reacția autorităților.

Anul 2024 a fost marcat de o decizie controversată a Curții Constituționale, care a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale, invocând „nereguli multiple” și o pretinsă influență a unei operațiuni rusești pe rețelele sociale. Observatorii independenți au contrazis această interpretare, considerând campania online o inițiativă internă a unui partid românesc. Reluarea turului întâi este programată pentru mai 2025.

Concluzia Departamentului de Stat este că România menține un cadru legal favorabil libertății presei, dar problemele de transparență, presiunile asupra jurnaliștilor și episoadele de intimidare arată că vigilența rămâne esențială. Libertatea de exprimare există, dar trebuie apărată zilnic – în redacții, în instanțe și, uneori, în stradă.

220 de ani de la Revolta de pe „Potemkin”. Cum a reacționat România și ce a rămas în memoria noastră

220 de ani de la Revolta de pe „Potemkin”. Cum a reacționat România și ce a rămas în memoria noastră

În vara anului 1905, când Imperiul Țarist era cuprins de valuri de nemulțumire și grevă, marinarii de pe crucișătorul „Potemkin” s-au răsculat împotriva ofițerilor, refuzând să accepte umilința și mizeria. Episodul, petrecut în largul coastelor Odessei, avea să devină unul dintre cele mai puternice simboluri ale revoltei împotriva tiraniei, imortalizat două decenii mai târziu de Serghei Eisenstein într-un film devenit reper estetic și ideologic. Dar puțini își mai amintesc azi că România a jucat un rol esențial în această poveste.

Iunie 1905. Crucișătorul cere adăpost la Constanța

După ce au preluat controlul navei, marinarii rebeli – flămânzi, obosiți și hăituiți – au navigat spre Constanța, port românesc și poartă spre libertate. Autoritățile române s-au confruntat cu o alegere dificilă: să respecte presiunile diplomatice ale Imperiului Țarist sau să acorde azil celor ce îndrăzniseră să se revolte.

Ziarul „Adevărul”, condus de Constantin Mille, a avut un rol determinant. Presa liberală, alături de opinia publică, a sprijinit deschis cauza marinarilor. Într-o decizie cu valoare simbolică rară pentru epocă, guvernul român a refuzat să extrădeze echipajul. Nava a fost predată Rusiei, dar marinarii au fost lăsați să rămână. Pentru un stat mic, înconjurat de imperii, acest gest a fost un act de demnitate.

Potemkiniști în România: din refugiați, simboluri

După predarea navei, mulți dintre marinarii rebeli au rămas în România, unde au fost integrați parțial în viața socială. Unii au fost urmăriți, alții au fost trimiși înapoi. Istoricii au identificat legături între prezența lor și radicalizarea anumitor cercuri muncitorești din anii următori, inclusiv în preajma răscoalei din 1907.

Povestea lor a devenit parte din mitologia de stânga, iar în perioada interbelică și, mai ales în timpul regimului comunist, „potemkiniștii” au fost recuperați simbolic și prezentați ca predecesori ai revoluționarilor proletari.

„Potemkin” pe ecran: mitul ia formă cinematografică

La douăzeci de ani de la eveniment, regizorul Sergei Eisenstein lansează filmul „Crucișătorul Potemkin”, devenit rapid o piesă de referință în istoria cinematografiei. Revolta este transformată într-o epopee vizuală a opresiunii și eliberării. România a primit filmul cu interes, dar și cu prudență.

Criticii români ai vremii au recunoscut valoarea tehnică a peliculei – în special montajul revoluționar, construcția ritmului și forța simbolică a imaginilor – dar au remarcat și elementele de propagandă. Scena masacrului pe scările din Odesa, una dintre cele mai celebre secvențe din istoria cinematografiei, nu are corespondență istorică reală. Populația Odessei nu s-a alăturat revoltei în mod masiv, iar masacrul nu a avut loc. Dar adevărul istoric a fost sacrificat în favoarea forței mitice.

Receptarea românească postbelică și moștenirea simbolică

În România comunistă, filmul a fost valorificat ideologic. „Potemkin” devenise nu doar un titlu de film, ci un simbol legitimant al revoluției permanente. Istoria marinarilor rebeli era predată în cheie eroică, iar episodul constănțean – când România a refuzat să-i predea – era transformat într-o probă de „solidaritate internaționalistă”.

După 1989, receptarea s-a nuanțat. Istoricii români au început să scoată la lumină detalii reale, contradicții, și să restituie evenimentului nu doar valoarea sa simbolică, ci și adevărul său istoric. La 220 de ani de la acea revoltă, știm mai bine decât oricând că între adevăr, mit și imagine există întotdeauna o luptă – iar „Potemkin” le cuprinde pe toate.

Între imperii

Poate cel mai important detaliu pentru memoria românească este altul: în 1905, o țară mică, nesigură și prinsă între marile jocuri ale lumii, a făcut un gest de omenie pură. Nu a fost o revoluție, nici o insurecție, dar a fost un gest care a contat. Un moment când România și-a afirmat umanitatea în fața unui imperiu. Și poate că aceasta e, până la urmă, cea mai frumoasă lecție pe care o mai poate da „Potemkin”.

Pariul fostului judecător Cristi Danileț: CCR va respinge candidatura lui Georgescu

Pariul fostului judecător Cristi Danileț: CCR va respinge candidatura lui Georgescu

Miercuri, polițiștii l-au oprit în trafic pe Călin Georgescu pentru a-l invita pe fostul candidat la președinție la sediul Parchetului General, în calitate de suspect în cadrul unei anchete privind finanțarea ilegală a campaniei sale electorale.

Acuzațiile care i se aduc lui Georgescu sunt grave, potrivit Codului Penal, și ele merg de la asociere pentru constituirea unei organizații fasciste până la nereguli privind finanțarea campaniei. Dacă procurorii vor reuși să adune probele necesare, atunci problemele lui Georgescu vor deveni tot mai serioase.

Până atunci însă, mai are șanse Călin Georgescu să candideze la prezidențialele din luna mai? Iată ce spune fostul judecător Cristi Danileț pe blogul său:

Având în vedere declarațiile lui Georgescu cu privire la pretențiile României asupra unor teritorii aflate azi în Ucraina, aduc argumentele pentru care CCR nu îi va permite să candideze la Președinția României.

  1. Călin Georgescu a declarat ieri că granițele se schimbă și că este sigur 100% că România va participa la împărțirea Ucrainei, care este un stat inventat .
  2. Această declarație situează România de partea Rusiei, care duce un război de agresiune contra Ucrainei. Declarațiile cu privire la războiul de agresiune sunt interzise de art. 30 alin. (7) din Constituția României.
  3. Georgescu arată că nu recunoaște granițele țării, încălcând astfel art. 3 alin. (2) din Constituție potrivit căruia frontierele României sunt cele stabilite de legea organică în acord cu normele dreptului internațional.
  4. Practic, prin această declarație, Georgescu nu recunoaște Tratatul semnat la Constanța în 2 februarie 1997 cu privire la relatiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina, ratificat prin Legea nr. 129/1997 a Parlamentului României. Art. 2 din acest Tratat prevede că cele două țări: „reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă şi, de aceea, ele se vor abține, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum şi de la orice cerere sau actiune îndreptată spre acapararea şi uzurparea unei părţi sau a întregului teritoriu al celeilalte părţi contractante”
  5. Potrivit art. 11 din Constituția României, acest tratat face parte din dreptul intern al țării noastre. Începând cu data de 22 oct. 1997 când a intrat în vigoare, respectarea sa este obligatorie potrivit art. 1 alin. (6) din Constituția României.
  6. Argumentele istorice precum „cândva aceste teritorii au fost ale noastre” sau „pe aceste teritorii sunt români” nu sunt valide din punct de vedere juridic. Azi, dreptul internațional este cel care stabilește relațiile dintre state. Or, potrivit art. 10 din Constituția României, „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”.
  7. Declarația lui Georgescu este iresponsabilă. Dacă ar fi președinte al țării, ar fi echivalentul unei declarații de război. Având în vedere nerespectarea Constituției țării sale, invocând jurisprudența din cazul Șoșoacă a cărei candidatură a fost respinsă pentru mult mai puțin (hotărârea din 5 oct. 2024), CCR îi va respinge candidatura lui Georescu dacă va candida la Președinția țării.

Ține cineva pariul împotriva lui „Jude” Cristi Danileț?

Întrebarea nu este retorică, mai ales în condițiile în care circulă informația potrivit căreia Georgescu este nu doar preferatul Rusiei, ci, mai nou, și al administrației americane.

Agenția Bloomberg, citând surse proprii, a raportat că, în cadrul Conferinței de Securitate de la München, oficiali americani le-ar fi cerut în privat omologilor români să nu împiedice participarea lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale din mai, în ciuda pozițiilor sale critice față de NATO și opoziției sale față de ajutorul militar pentru Ucraina. Ministerul român al Afacerilor Externe a negat aceste informații, dezvăluie Kommersant.ru.