În ultimele luni, termenul „fascism” a revenit obsesiv în dezbaterea publică americană. Și, tocmai din cauza acestei inflații, reflexul multora a fost să-l evite: e prea încărcat, prea abuzat, prea greu de definit.

Exact de aici pornește și Jonathan Rauch în eseul său din The Atlantic, „Yes, It’s Fascism” (25 ianuarie 2026): mărturisește că a rezistat mult timp „F-word”-ului, tocmai fiindcă fascismul istoric nu e un model unic, iar termenul a fost tocit de utilizări partizane și de definiții academice încă disputate.

Dar textul lui Rauch e interesant nu prin indignare, ci prin momentul în care spune: gata, nu mai e prudență, e orbire. „Când faptele se schimbă, îmi schimb părerea”, notează el – iar ceea ce l-a făcut să treacă pragul e „totalitatea” fenomenului, nu una-două măsuri izolate.

Dacă pe blog discuția despre autoritarism și imaginar „de tip Reich” (importat sau autohton) e mai veche, merită citit Rauch ca un exercițiu de diagnostic: cum delimitezi etichetele, ce compari concret și unde te oprești.

De la „patrimonialism” la ceva mai doctrinar

Un pas-cheie la Rauch: admite că „Trump este autoritar” și îl numește „patrimonialist” – adică liderul tratează statul ca pe o proprietate personală / afacere de familie, iar loialitatea față de „șef” devine criteriul suprem.

Numai că patrimonialismul, spune el, e stil de guvernare, nu ideologie: poate „îmbrăca” multe structuri (mașinării politice locale, rețele clientelare, grupări criminale, culturi religioase). „Fascismul”, în schimb, e descris ca ideologic, agresiv și (cel puțin la început) revoluționar: vrea să domine politica, să zdrobească rezistența și să rescrie contractul social.

Punctul lui Rauch e că, în ultimul an, ceea ce părea „stat-jucărie” personală a alunecat către un program mai doctrinar și mai operațional.

Fascismul ca „constelație”, nu ca listă de bifat

Aici e miza metodologică: Rauch avertizează că fascismul nu e un teritoriu cu granițe clare, ci o „constelație de caracteristici”. Separat, fiecare „stea” poate fi contestată; împreună, tiparul devine vizibil. Și insistă: nu e despre „una sau două” acțiuni, ci despre totalitatea direcției.

Cu alte cuvinte: nu te blochezi în disputa sterilă „asta e exact ca Mussolini?” (Nu e). Te uiți la funcția politică a gesturilor și la arhitectura pe care o construiesc, cumulativ.

Ce exemple pune în discuție

Rauch enumeră explicit o suită de evoluții pe care le vede ca depășind „gangsterismul” sau simpla captură a statului: „apetit pentru lebensraum”, revendicare de putere nelimitată, sprijin pentru extrema dreaptă globală, politizarea justiției, „brutalitate performativă”, încălcări ostentative ale drepturilor și crearea unei structuri de tip „poliție paramilitară” națională.

Apoi își organizează argumentul pe capitole tematice. Trei dintre ele (în formularea și ordinea lui) sunt foarte relevante pentru felul în care se „închide” cercul:

1) Demolarea normelor (ca strategie, nu ca accident)

El descrie sfidarea deliberată a normelor de decență drept instrument politic: când „spui de dragul de a spune” ceea ce era considerat indecent, muți arena pe emoții dure – frică, resentiment, dorință de dominare – unde liberalismul concurează mai greu.

2) Glorificarea violenței

Rauch separă violența „procedurală” a statului liberal (folosită reluctant) de violența „îmbrățișată și afișată” în registru fascist: raiduri glamorizate, propagandă cu „deliciu” pentru moarte, filmarea și teatralizarea forței.

3) „Might is right” (bully-worship)

Aduce în discuție ideea de „cult al forței” (Orwell) și citează explicit declarații care reduc ordinea internațională și internă la un principiu crud: lumea e guvernată de putere și forță, punct.

În extensie, mai există un fir important: politizarea aplicării legii – unde apare ideea „dual state” (zone în care protecțiile dreptului comun încetează să se aplice, în funcție de interes).

Nuanța care contează: „președinte fascist” nu înseamnă automat „țară fascistă”

Poate cel mai util pasaj, ca să nu transformi analiza în slogan: Rauch spune că, și dacă accepți diagnosticul „președinte fascist”, asta nu înseamnă automat că America a devenit regim fascist. Argumentul lui e că încă există contragreutăți – instanțe, state, presă – și că SUA ar funcționa acum ca un hibrid: lider cu reflexe fasciste într-un cadru constituțional liberal încă rezistent.

De aici concluzia lui, foarte „rece”: numele contează nu ca insultă, ci ca instrument de orientare. Dacă nu numești fenomenul, te păcălești asupra naturii lui și reacționezi greșit.

De ce merită discutat și la noi

Pentru publicul românesc, textul lui Rauch e valoros mai ales ca model de separare a planurilor:

  • una e capturarea statului prin rețele de loialitate (patrimonialism),
  • alta e acumularea de practici care urmăresc să schimbe „regulile jocului” și să normalizeze forța, frica și impunitatea (constelația pe care el o numește fascistă).

Mai mult, Rauch propune o idee simplă: nu te uita la un gest, uită-te la întreg. Și abia după aceea decide dacă termenul – oricât de greu – e descriptiv sau doar retoric.

Cine este Jonathan Rauch?

Jonathan Rauch (n. 26 aprilie 1960, Phoenix, Arizona) este un jurnalist și autor american, cunoscut pentru eseuri de analiză politică și culturală. A absolvit Yale (BA), a lucrat la Winston-Salem Journal, National Journal, apoi la The Economist și ca freelancer, iar în prezent este senior fellow (Governance Studies) la Brookings Institution și contributing editor la The Atlantic.

În cărțile sale a abordat teme precum funcționarea democrației și a instituțiilor, libertatea de exprimare și „ecosistemul adevărului” în spațiul public (de pildă Kindly Inquisitors și The Constitution of Knowledge), dar și subiecte de politici publice și cultură civică.

Lasă un comentariu