Imaginează-ți scena: Florida, 5 mai 1961. Pe rampa de lansare de la Cape Canaveral, o mică capsulă argintie numită Freedom 7 stă fixată pe vârful unei rachete Redstone. Nu e un colos ca cele care vor duce oameni pe Lună, ci mai degrabă o improvizație curajoasă, născută din graba cu care America încerca să recupereze terenul pierdut în fața sovieticilor.

În interior, un bărbat de 37 de ani, aviator, cu un calm aproape sfidător: Alan Shepard. În acea dimineață, orele trec greoi. Lansarea e amânată de mai multe ori. Shepard glumește prin radio: „Hai, băieți, să nu transformăm asta într-o poveste lungă, am putea să începem, nu?” Un umor rece, menit să atenueze tensiunea.

Când motoarele se aprind, lumea întreagă înțelege: americanii pleacă, în sfârșit, în spațiu. Shepard nu parcurge o orbită completă, doar un salt de 15 minute, dar fiecare secundă pare o eternitate. Când capsula ajunge la aproape 190 de kilometri altitudine, el privește prin hublou și spune cu voce sigură: „Ce priveliște frumoasă”.

Zborul lui e scurt, dar simbolic. Nu e doar un test de rachetă, ci un test al națiunii. Statele Unite dovedesc că pot ridica un om de pe pământ și îl pot aduce înapoi în siguranță.

La întoarcere, Shepard e primit ca un erou. Devine primul american care a văzut Pământul din spațiu. Opt ani mai târziu, cu încăpățânarea care l-a caracterizat toată viața, va păși și pe Lună, demonstrând Americii că pariul lui J. F. Kennedy a fost câștigat.

Dacă publicul românesc a aflat câte ceva – propaganada sovietică a avut atâta grijă de acest lucru, încât informația a intrat chiar în cultura populară – despre primul om trimis în spațiul cosmic, rusul Iuri Gararin, despre Alan Shepard cititorii știu probabil mai puține lucruri. Așadar,

Cine a fost Alan Shepard?

Alan Shepard era un personaj paradoxal: un amestec de disciplină militară, vanitate de pilot de elită și ironie tăioasă. În culisele eroismului său spațial, nu găseai solemnitatea cu care propaganda îl înconjura, ci un bărbat pragmatic, uneori arogant, dar cu o luciditate rece care îi dădea un avantaj enorm.

Ca aviator naval și pilot de test, Shepard era obsedat de control. Îi plăcea să aibă mâna pe manșă, să fie cel care decide. Spre deosebire de Gagarin, care a fost doar pasager în Vostok 1, Shepard a insistat să poată manevra capsulele Mercury manual. Pentru el, un zbor fără control uman era doar o demonstrație de inginerie, nu de curaj.

În grupul primilor șapte astronauți americani (așa-numiții Mercury Seven), era considerat „cel mai pilot dintre piloți”: competitiv, orgolios, dornic să fie primul în toate. Colegii îl respectau, dar unii îl și priveau ca pe un lider rece, aproape nemilos. Totuși, avea și un umor scurt, militar, cu glume aruncate ca să detensioneze echipa.

Ambiție și fragilitate

Shepard era mânat de ambiția de a rămâne în istorie. Când a fost diagnosticat în 1963 cu o afecțiune a urechii interne care l-a scos din programul de zbor, moralul i s-a prăbușit. Nu putea accepta că ceilalți zboară iar el rămâne la sol. A așteptat aproape un deceniu, s-a operat, și a revenit spectaculos cu Apollo 14. Acea revenire l-a transformat: de la pilotul arogant, dornic de glorie rapidă, la veteranul care știa că a doua șansă trebuie trăită cu gesturi memorabile – de aici și lovitura de golf pe Lună.

Shepard a fost un om al controlului, dar și al orgoliului. Nu poet al cosmosului, ci mai degrabă un profesionist care privea spațiul ca pe o nouă frontieră de cucerit. În spatele imaginii oficiale de erou american, rămâne portretul unui om competitiv, uneori dur, dar care și-a transformat ambiția într-un drum direct către nemurire.

Lasă un comentariu